Interviu ARMAND GOȘU: România a fost singura țară din blocul sovietic care a ținut blocat accesul la arhivele Partidului Comunist atât de multă vreme

Dialog exclusiv Lapunkt între ARMAND GOȘU și Cristian Pătrășconiu

Care au fost dimensiunile anticipate ale acestui proiect şi care este foarte probabil că vor fi cele finale? Altfel spus: aţi gîndit, cînd aţi început, că documentele vor fi publicate într-un număr de X (cîte?) mii de pagini în cîţi ani? Şi ce vorm avea, de fapt?

Am fost invitat de Mihnea Berindei să particip la acest proiect în primăvara 2007. Detaliile lui presupun că le discutase cu Vladimir Tismăneanu, șeful Comisiei prezidențiale care a produs Raportul Final, pe baza căruia președintele Băsescu a condamnat regimul comunist din România, în aceea ședință istorică a Parlamentului, de la 18 decembrie 2006. Cum GDS și revista 22 au jucat un rol important în tot acel proiect, chiar secretariatul Comisiei fiind asigurat din redacția revistei de către colega noastră Cristina Spătărelu, n-am putut refuza. Mai ales că Mihnea Berindei m-a asigurat că proiectul va dura un an, va presupune publicarea unui singur volum, în oglindă cu Raportul Comisiei de Studiere a Holocaustului, iar membrii și experții Comisiei pentru analizarea regimului comunist ne vor pune la dispoziție documentele din care noi, editorii, vom selecta cele mai reprezentative piese, pentru a întări concluziile Raportului Final. Compoziția echipei editoriale, cu Dorin Dobrincu și Mihnea Berindei, a fost un detaliu foarte important care m-a făcut să accept. Pe Dorin îl cunoșteam din 2002, colaborasem la unele proiecte la Institutul Român pentru Istorie Recentă, astfel că prezența lui în echipă era o garanție de seriozitate. Mihnea Berindei îmbina în chip fericit rigoarea istoricului cu entuziasmul activistului civic, ce are o credință profundă în valorile lumii occidentale. Pentru că petreceam mult timp împreună citind și analizând mii de documente pentru a le selecta pe cele care urmau să intre în volum, era important ca între noi să fie o bună chimie.

Când ne-am apucat de lucru am realizat că era imposibil de cuprins într-un singur volum documentele relevante, pentru că era o perioadă mult prea lungă, din 1945 în 1989, și destul de  complicată. Așa că am decis să împărțim perioada în două, suprapunând volumele peste cei doi lideri, Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. După ce am scos primul volum, înainte chiar să ne apucăm de lucru la cel de-al doilea era clar că nu puteam rămâne nici măcar la două volume, că anii Ceaușescu sunt prea puțin cunoscuți, puțin cercetați, și că e nevoie de mai multe volume. Editura Polirom, care ne publică documentele începând de la volumul 2, când ne-a întrebat câte volume vor fi în total, noi am răspuns că 5. Câte vor fi, în cele din urmă, nu știm nici noi, depinde de timpul și disponibilitatea noastră, a editorilor. Lucrurile sunt și mai complicate de faptul că Dorin Dobrincu vine foarte rar în București, doar atunci când își poate finanța deplasările din alte proiecte. Așa că doar eu mai fac cercetare la Arhivele Naționale, de câțiva ani, pentru că sunt din București, unde este depozitat fondul CC al PCR. Însă obligațiile mele universitare sunt departe de subiectele comunismului românesc. Așa că lucrez mai mult în vacanțe la proiect. Nu e simplu și din cauza faptului că poți comanda doar un număr limitat de dosare pe săptămână. Iar multe dosare de la cadre, de pildă, nu au ceea ce cauți tu, practic din 15 dosare pe săptămână, 12 pot fi inutile, simple potriviri de nume, dosare însă pe care le citești ca să stabilești corect identitatea unor activiști de partid sau să acoperi petele albe din biografia altora. În afară de volumul lansat recent, mai avem în lucru, poate undeva în jur de 50% este deja lucrat împreună cu Mihnea Berindei, un alt volum care acoperă anii 1976-1977. Cred că-l vom lansa în 2018. Mai este mult de lucru la el, dar selecția documentelor este în linii mari încheiată, documentele culese de Mara Ștefan, mai avem doar circa 40 dintre ele de colaționat, din peste 200, și apoi realizarea unui aparat critic care să pună în valoare documentul.

Ce se va întâmpla după acest al patrulea volum este greu de prognozat. Poate invităm pe altcineva, evident de la București, aproape de arhive, în echipă, poate abandonăm proiectul, poate ne mobilizăm și găsim o soluție ca să-l finanțăm, nu știu, nu m-aș încumeta acum să forțez împreună cu Dorin o decizie privind soarta acestei intreprinderi.

armand-gosu

Cum au fost lucrate aceste documente? Ce logică urmează ordinea lor cînd sînt puse într-o carte – în trei pînă acum, de fapt?

Inițial documentele au fost selecționate după criteriul întăririi concluziilor Raportului Final, așa cum se întâmplase și cu volumul de documente care a însoțit Raportul Wiesel. Numai că pentru perioada Ceaușescu, unde s-a publicat mult mai puțin, am extins obiectivul nostru la dezvoltarea unor capitole din Raport, la punerea în circulație a unor detalii relevante pe care nu le găsiți acolo, în Raport. Înainte de toate am dorit prin selecția documentelor operată de noi să ajutăm cititorul, chiar nespecialist în istorie recentă, să înțeleagă cât mai bine comunismul românesc, să-i cunoască evoluția, să-și poată crea o imagine cât mai rotundă și mai intensă despre detaliile regimului, despre instituțiile lui, în primul rând PCR și Securitatea, raporturile dintre ele, despre felul în care se luau deciziile majore, despre perioada Ceaușescu, care-i mult mai complicată.

Tocmai de aceea, cea mai dificilă etapă a fost selecția documentelor, pentru fiecare volum am citit luni de zile sute și mii de documente, din care am ales în jur de 150 – 200. Am copiat documentele, le-am colaționat, le-am editat critic. Tot ce vedeți e făcut de noi. N-am cărat plase cu copii xerox după documente la diverse edituri, cele mai multe respectabile, cum au făcut unii, nu puțini dintre colegii noștri istorici, după care să ne punem numele pe copertă, ca și când am fi autorii unor cărți și nu editorii unor volume de documente. Am lucrat și câteva săptămâni la un document, ca să-l pregătim pentru volum, am identificat problema discutată, am urmărit-o în evoluție pe alte zeci de documente, uneori timp de mai mulți ani, am identificat persoanele menționate în document, am recompus biografiile acestora, cel mai adesea după dosarele lor de cadre. Nu cred că mai editează în acest fel cineva în România documente de istorie contemporană. Oricum, nu multă lume. Mănâncă foarte mult timp, e total nespectaculoasă opera, produsul final adesea trece neobservat, de multe ori nu e valorizat de colegii de breaslă, proiectul e prost sau deloc plătit, deci te poate lăsa cu mari frustrări o astfel de intreprindere științifică.

 Unde este, cum este în acest extraordinar proiect regretatul Mihnea Berindei?

El stă la orginea proiectului, a fost sufletul lui, el a făcut echipa, adică ne-a ales pe Dorin și pe mine, Mihnea Berindei a impus criteriile de selecție a documentelor, a fixat un standard după care am editat volumele. Tocmai de aceea va fi foarte dificil de continuat proiectul fără el. Într-un fel el a fost și la originea „întârzierii” cu care apar aceste volume, pentru că locuind la Paris și apoi la Veneția, el venea de două ori pe an în România, și stătea la București două-maxim trei luni, perioadă în care lucram intens la proiect. Practic, de el a depins în mare măsură acest proiect, de aici și rezervele mele privind șansele finalizării proiectului, după moartea lui Mihnea. După publicarea Raportului Final, pentru aceste volume de documente noi ne-am întors în arhive, unde am lucrat ani de zile. Nu ne-a dat nimeni documentele pentru acest volum. Acum, ca să finalizăm proiectul ar trebui să ne întoarcem să lucrăm serios pe Fondul CC al PCR, poate alți doi ani. Perioada 1980-1987 trebuie revizitată serios. Pentru 1988-1989, investigația e destul de avansată, aici am lucrat mult cu Mihnea Berindei, pentru că am avut proiectul unei cărți despre ultimii doi ani ai lui Ceaușescu, proiect la care am renunțat ca să finalizăm volumele de documente. Însă, de pe urma acelui proiect abandonat am rămas cu o foarte bună documentare a sfârșitului regimului Ceaușescu.

În același timp, Mihnea Berindei avea un respect extraordinar pentru cuvântul scris, pentru ce publica, cântărea fiecarea cuvânt, avea răbdare să editeze, să explice în note. Aici mă întâlneam cu Mihnea, într-un chip fericit. De la 22 de ani începusem să editez-stilizez articolele trimise de colegi istorici de la Chișinău, pentru „Revista istorică”, publicată de Institutul „N. Iorga”, unde am lucrat un deceniu, imediat după facultate. N-aveți idee ce consum de energie intelectuală presupunea o astfel de operațiune. Am fost apoi ani de zile secretar de redacție la un anuar al Academiei Române, „Studii și materiale de istorie modernă”. Am publicat „Anuarul Institutului de Istorie Recentă”, pe care-l pregăteam aproape singur pentru tipar. M-a ajutat foarte mult exercițiul săptămânal de la revista 22, unde am lucrat tot circa un deceniu. Știu să citesc atent, am răbdare cu textele. Sunt abilități construite în timp. Dar ele astăzi mă ajută în colaborarea cu studenții și masteranzii pe care-i coordonez.

Cine a avut, pînă de curînd, cheia acestor documente? Unde au stat ele ascunse, ţinute deoparte şi departe de dezbaterea publică? Şi de ce am avut această situaţie – a propos, comparabilă cu alta din vreo altă ţară de după Cortina de Fier?

România a fost singura țară din blocul sovietic care a ținut blocat accesul la arhivele partidului comunist atât de multă vreme. Dacă n-ar fi fost Comisia Tismăneanu, implicarea personală a președintelui Băsescu și excelentul mandat de director general al Arhivelor Naționale a lui Dorin Dobrincu, poate că și astăzi Fondul CC al PCR s-ar fi dat pe sprânceană la cercetare. Uitați-vă, și înainte de 2006, au fost unii care aveau acces privilegiat, așa că au publicat documente PCR din anii 1960-1980, pentru ei se amenajau săli speciale la Arhivele Naționale, însă marea majoritate a istoricilor nu avea acces la documente, sub diferite pretexte; că nu sunt gata inventarele, că dosarele nu sunt legate, că n-ai șapcă…. . De ce în alte țări se putea și la noi, nu? Pentru că în alte țări foste socialiste a avut loc un transfer real de putere de la vechile structuri comuniste către partide democratice, acolo instituțiile funcționau, statul de drept era solid. În România elita nouă era de fapt veche, lupta pentru putere s-a dat în decembrie 89 între eșaloanele partidului comunist și ale aparatului de represiune, securitate, miliție, armată chiar. De aici și miza extraordinar de mare pe care o avea ținerea la secret a arhivelor comunismului unde putem regăsi mai toate numele importante de după 1989, fie că erau membri ai guvernului, lideri politici, parlamentari, prosperi oameni de afaceri, judecători la înalte curți. Mai toți sunt acolo, la Cadre, au fost recrutați înainte de 89 de partid și de securitate. De asta disperarea cu care unele posturi de televiziune și unele partide politice încercau să blocheze accesul la documentele Securității și ale PCR din anii 1970-1980, în timpul activității Comisiei Tismăneanu și în primii ani ai mandatului lui Dobrincu la Arhivele Naționale.

Cu ce funcţii principale investeşti această colecţie de documente, odată publicate, deci accesibile marelui public? Rol istoric, inevitabil. Rol preventiv? Altele?

Cu rol cognitiv, în primul rând. În aceste volume ne-am străduit să adunăm piesele relevante care să-l introducă pe un nespecialist în istoria regimului comunist, cu toate fețele acestui regim, cu liderii, instituțiile, inițiativele politice majore, evoluțiile diverselor aspecte, de la relația cu intelectualii, cu bisericile, la problema natalității, felul în care puterea se raporta la diversele minorități, naționale, relioase etc. Ce-am încercat să facem este ca prin aceste volume să-i oferim cititorului suficiente detalii pentru a-și construi propria narațiune despre regimul comunist.

comunism

Se înţelege mai bine ce a fost cu adevărat comunismul românesc, acum la mai bine de două decenii şi jumătate de la căderea oficială a regimului sau se uită mult prea mult ceea ce a fost acesta, nepermis de mult?

Ambele afirmații sunt valabile. Da, se înțelege mai bine astăzi decât acum un sfert de veac. După revoluție, fără documente, mulți ani am bâjbâit prin trecutul recent. Totuși, câteva sute de tineri au adunat metodic detaliile, au făcut mii de ore de interviuri cu martori importanți ai istoriei comunismului românesc dintre 1944 și 1989. Ceea ce a făcut Academia Civică, personal Romulus Rusan și Ana Blandiana, pentru scrierea istoriei recente este extraordinar. Muzeul de la Sighet, simpozioanele de la Sighet, volumele din seria Analele Sighet, sunt fundamentale pentru cunoașterea regimului comunist. Conectarea istoricilor români care se ocupă de perioada comunistă cu marile curente din istoriografia occidentală s-a realizat la Sighet și la sediul din Piața Amzei al Academiei Civice. Abia târziu, după 2006, când s-au deschis arhivele partidului și securității, cercetarea istorică din România a trecut într-o altă etapă, s-au publicat de atunci sute de volume de documente. Din păcate puțini editori respectă standarde minime academice. În același timp, criza fără precedent din Educație, criza morală din societate, lipsa reperelor, campaniile de propagandă împotriva partidelor istorice, împotriva intelectualilor au împins disciplina istoriei recente într-un con de umbră nemeritat și au permis instrumentalizarea ei în bătălii politice și în campanii dezgustătoare de propagandă. Adăugați la asta și deprofesionalizarea contemporaneiștilor, fapt de notorietate înainte de 1990, și aveți în linii mari explicația dezastrului. Astăzi, gradul de cunoaștere a istoriei regimului comunist în opinia publică este indecent de scăzut, imaginea comunismului, în ciuda crimelor cumplite de care e responsabil, este scandalos de bună, iar sondajele indică creșterea numărului de nostalgici. Poate că dacă Ceaușescu ar învia mâine și ar candida în alegeri, le-ar câștiga la scor.

Cum cade acest volum (întrebarea e valabilă, de fapt, şi pentru celelalte două): pe o piaţă saturată de literatura de acest tip? Într-un spaţiu public dispus să primească, prin instrumente şi reflexe de dezbatere adecvate, această tematică, în fond foarte incomodă? Vine el / vin ele într-un mediu public fertil, într-unul ostil sau într-unul mai degrabă indiferent?

Volumele au fost bine primite, mai ales de către istoricii străini, care le citează copios. A fost foarte important pentru noi, tocmai pentru că istoricii care scriu despre istoria comunismului românesc, de la Deletant, Tismăneanu, Bob Levy și Adam Burakowski au impus marile teme de dezbatere, au stabilit paradigma. Din păcate, astăzi în România se afișează un dezinteres flagrant pentru critica de întâmpinare, nu se fac cronici de carte decât foarte rar, recenzii și mai puțin. Cărți importante trec aproape neobservate. În ceea ce ne privește pe noi, suntem mai degrabă o excepție, am avut cronici în ziare și reviste importante, volumele n-au trecut neobservate. Există un segment nu foarte numeros de public cu respect pentru lucrul serios, bine făcut, în zonă de presă culturală, de cercetare, universitară, care a manifestat interes față de acest proiect. Asta ne și motivează să continuăm editarea acestor volume de documente.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *