Motto: “Pentru aceasta conceptie uluitoare, sangele omenesc e totuna cu apa. Toti oamenii sunt inlocuibili, in afara de suveranul biruitor.”–Nadejda Mandelstam
In cartea sa despre Orwell, Christopher Hitchens aminteste ideea lui Robert Conquest de a constitui un „United Front Against Bullshit”. O alianta a celor care nu suporta falsificarile, minciunile, distorsionarile deliberate, idealizarea coloniilor penitenciare si ironizarea pana la negare a valorilor democratice si a adevarului istoric.
Am mai avut prilejul sa scriu despre ofensiva neo-stangista menita sa prezinte anticomunismul civic-liberal drept un fel de obsesie, ori mai exact spus ca pe o nevroza. Se incearca “normalizarea” dictaturii comuniste: a existat Canalul, desigur, dar si Institutul Politehnic Bucuresti. A existat Pitestiul, ma rog, dar si accesul larg la educatie (se uita anii cand dosarul era mai important decat media obtinuta la examenul de admitere la facultate, se uita discriminarile impotriva copiilor cu “origini nesanatoase”). Miza o reprezinta definirea spatiului politic democratic drept unul anti-totalitar. Unii sustinem ca acest lucru e indispensabil, altii il considera o fixatie retorica. Unii sustinem ca o democratie fara memorie este una in carje (iar aceste carje sunt si ele subrede), altii regreta ceea ce Alain Besançon numea, referindu-se la amintirea nazismului, hipermnezie. Intre amnezie si hipermnezie, eu unul o aleg pe a doua. Intre uitare si neuitare, din nou, aleg sa nu uit. Statul de drept nu poate fi aparat deca ignoram ce a fost statul de nedrept (Unrechtsstaat).
Delegitimarea inisistenta, insidioasa ori stridenta, a anticomunismului urmareste de fapt obliterarea memoriei. Ni se spune ca exista o supra-productie de opere culturale care denunta ororile comuniste, ceea ce este factual neadevarat. Istoria comunismului in scoli este inca, asemeni celei a Holocaustului, obiect facultativ. Ii intreb pe cei care scriu despre “iluzia anticomunismului”, o sintagma incarcata de accente nedisimulat revizionste: Sunt ei de acord ca aceste doua materii ar trebui sa fie obligatorii? Sunt ei de acord ca un intelectual democrat nu are dreptul sa relativizeze Raul radical? Iata mai jos linkul la un semnificativ articol semnat de N. Manolescu pe acest subiect care continua sa genereze polemici mai mult sau mai putin substantiale.
Inainte de a fi indignat de persistenta neuitarii, ar fi normal sa fii revoltat de nerusinarea celor care, nici la acest ceas tarziu, refuza sa se caiasca. Nu anticomunismul democratic a zamislit un univers terorist, ci pedagogia comunista a Omului Nou, viziunea absurda care sustinea plasticitatea conditiei umane, convertea educatia in sclavie mentala, indoctrinare si inregimentare.
Unul dintre agitatorii neo-stangisti cei mai vehementi imi marturisea, cred ca era prin 2007, ca, desi vorbitor nativ de limba rusa, nu citise pana in acel moment memoriile Nadejdei Mandelstam. Recunosc ca am ramas perplex. Deci locvacitatea cinica era, pana la un punct, expresia unei vaste ignorante. Intre timp le va fi citit, dar pozitia sa ramane la fel de loiala utopiei bolsevice ca “eveniment” istoric menit sa schimbe cursul lumii. URSS ca taram al visarii, nostalgiei si himerelor neabandonate…
Il intrebam zilele aceste pe un bun prieten, stralucit teoretician al literaturii si istoric al ideilor, cum isi explica pereverenta unora in a adopta si a disemina teze pe care o minte normala nu le poate considera decat stupide, ba chiar potential criminale. Altfel spus, cum este posibila orbirea neghioaba in ceea ce priveste totalitarismele epocii moderne la un ceas cand informatia istorica este coplesitoare? Cum este posibila fascinatia bullshit-ului? Iata raspunsul sau, la obiect si memorabil: “Cred ca ti-am povestit caricatura pe coperta unui numar al revistei franceze humoristice “Charlie Hebdo’ in 1975, in timpul crizei petrolului. Un tip gras, cu trabuc, pe un fotoliu, si in spatele lui, un slabanog aplecindu-se lingusitor. Textul dialogului: “Est-ce qu’on va aussi manquer de merde?” Raspuns: “Ah non, là, il y a du stock.”
