Dialog exclusiv Lapunkt între DORIN DOBRINCU și Cristian Pătrășconiu.
Cum se traduce efortul de a ordona profesionist materialul arhivistic, documentat despre comunismul românesc? Punctual, în cazul volumului al treilea care încadrează şi completează Raportul Final, ce a însemnat munca pentru a-l aduce la forma dorită, publicabilă?
Editarea volumelor de documente privind istoria recentă a României a fost multă vreme tratată mai ales în cheie minoră. De-a lungul anilor 1990-2000 au apărut destul de multe tomuri cu surse referitoare la comunismul românesc, îndeosebi din fostele arhive ale PCR și ale Securității. Unele dintre ele – puține, din păcate – sunt veritablie instrumente de lucru. Altele nu fac decât să paraziteze piața cărții de istorie, să distrugă subiecte, să dea impresia că „autorii” lor sunt veritabili istorici. În fapt, ele nu întrunesc minime condiții de încadrare în categoria lucrărilor demne de interes: fie nu sunt prezentate deloc criteriile de selecție, fie acestea sunt neclare, nu există rezumate care să-și merite numele, lipsesc notele biografice sau de context, ba chiar și indicii de nume. În anii 1990-prima jumătate a anilor 2000 s-au construit cariere academice cu astfel de publicații, astăzi se construiesc altfel de prestigii. Acestea sunt precizări importante mai ales din punct de vedere istoriografic.
Realizarea colecției Istoria comunismului din România – care inițial a fost gândită ca o Anexă a Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, dar care între timp s-a autonomizat – a presupus un efort consistent și de lungă durată din partea a trei oameni, Mihnea Berindei, Armand Goșu și subsemnatul. Mai întâi a fost nevoie de cercetarea în arhive, mai ales în cele care dețin documente create de CC al PCR și de Securitate. În perioada activității Comisiei am avut acces la documente importante, dar ceeea ce am reușit să vedem atunci, în vara-toamna anului 2006, a fost insuficient pentru a realiza ceea ce deja se vede în urma noastră și ceea ce avem în plan să mai facem. De aceea după 2007 am reintrat în arhive, urmărind temele mari ale Raportului, dar și subiecte noi, unele reieșite din materialul documentar găsit în dosare. Unele piese – de altfel puține, dar nicidecum lipsite de importanță – ne-au fost puse la dispoziție de câțiva colegi, cărora le suntem recunoscători pentru susținere.
În ceea ce ne privește a fost vorba de citirea și „trierea” unei mari cantități de documente, din care în final a fost reținut doar un număr mic de piese (193 în vol. I, 102 în vol. II și 140 în vol. III). Criteriile noastre de selecție au constat în relevanța documentelor, în acoperirea cât mai multor teme de interes, care să ofere o imagine asupra epocii, dar și care să fie un punct de plecare pentru aprofundarea unor cercetări, de către oameni veniți din diferite câmpuri ale cunoașterii. Alte etape ale muncii noastre au constat în dactilografierea documentelor (aici am apelat la sprijinul unor dactilografe), în colaționarea acestora, în realizarea unor note de context, dar mai ales a unor extinse note biografice, bazându-ne pe surse edite, dar și pe numeroase documente inedite. În anumite situații, câțiva dintre colegii noștri ne-au oferit informații utile pentru realizarea sau completarea notelor biografice. Pentru „ambalarea” produsului am beneficiat de sprijinul Editurii Polirom (vol. II și III) și al Editurii Humanitas (vol. I).
Ce e acolo, în documentele PCR sau despre PCR din anii ’50, ’60, ’70 care vorbeşte (şi) despre prezent? Şi ce apreciaţi că e cel mai pregnant în această privinţă – a actualităţii acestor documente? Ce e, dacă vreţi, pedagogic şi actual în ce avem acolo?
Parcurgerea acestor documente, dar și a notelor biografice din subsol cred că ajută la înțelegerea câtorva lucruri importante: regimul comunist a fost posibil într-un anumit cadru politic (inclusiv internațional) și social; ingineria socială a afectat practic întreaga societate, consecințele resimțindu-se până astăzi; oamenii care au fost în fruntea partidului-stat și în structurile acestuia au exercitat un monopol atent asupra puterii; meritele personale contau prea puțin, esențiale fiind obediența față de partid și față de liderul suprem. Îndeosebi notele de subsol – pe care le-am realizat în sprijinul cititorilor – surprind destule continuități între perioada dinainte de 1989 și cea de după, fie că vorbim de politică și administrație, fie de economie, de educație ș.a.m.d.
Schimbarea într-o societate depinde în primul rând de capitalul uman. Mai ales începând din anii 1970, schimbarea în societatea românească este una dificilă, sincopată, atent controlată. Trecând dincolo de segmentul temporal pe care l-am avut în vedere în volumul al III-lea al colecției noastre, cred că putem înțelege și de ce schimbările din anii 1990 au fost puțin dorite la nivel general, întârziate, dificil de pus în practică. Probabil nici nu putea fi altfel cu oameni care veneau din străfundurile regimului comunist, care fuseseră pregătiți doar pentru a sluji un sistem ultracentralizat, închis, în care inovația era o rara avis, în care gândirea critică era nu descurajată, ci reprimată de-a binelea.
Unde este, cum este în acest extraordinar proiect regretatul Mihnea Berindei?
Mihnea Berindei a jucat un rol esențial în conturarea și punerea pe picioare a acestui proiect. Am spus și am scris asta cu diferite ocazii, în diferite locuri. Înțelegerea principalelor mecanisme politice, sociale și economice ale comunismului românesc, încă dinainte de 1989, dorința de a face cunoscute măcar unele dintre sursele importante ale perioadei postbelice, toate acestea au contat în determinarea lui de a se implica în realizarea unei asemenea colecții. Acribia de istoric specializat inițial în osmanistică, atenția deopotrivă la detalii și la ansamblu, precizia în exprimare, toate au contribuit la ceea ce s-a făcut până acum. Tomurile apărute sunt și rodul eforturilor lui susținute timp de aproape un deceniu. Încă un volum de documente care acoperă anii 1976-1977, la care și Mihnea a muncit mult, ne vom strădui să apară în perioada următoare. Dispariția lui Mihnea a însemnat pierderea unui foarte bun prieten, a unui om admirabil și a unui istoric remarcabil. Și în memoria lui acest proiect ar merita dus mai departe. Dar asta depinde de multe.
Puteau aceste documente să apară mai devreme – acum 10,15, 20 de ani? Nu vorbesc din unghi de vedere logic – logic, de vreme ce existau pe undeva, puteau să fie accesibile marelui public. Mă refer la altceva: era vremea lor? Abia acum a venit timpul lor sau era timp pentru ele, şi interes pe măsură, şi acum un deceniu-două?
Cum am precizat mai sus, s-au publicat volume de documente și anterior inițierii acestei colecții. Unele dintre ele sunt chiar de bună calitate. Interes față de cunoașterea trecutului recent a existat – și încă la cote foarte mari – chiar din 1990. Însă nu putem ocoli două aspecte pe care le consider importante. În primul rând, arhivele s-au deschis cu greu în România, oricum mult mai greu decât în țările foste comuniste din Europa Central-Estică. „Revoluția arhivistică” a devenit o realitate în România abia în a doua jumătate a anilor 2000, în contextul schimbărilor din societatea și din instituțiile românești. În acest din urmă caz era vorba de entitățile care dețineau documentele esențiale pentru studierea comunismului, Arhivele Naționale ale României și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. În al doilea rând, din motive lesne de înțeles, istoricii specializați în cercetarea perioadei comuniste lipseau practic în momentul prăbușirii lui Ceaușescu. Treptat, unii dintre contemporaneiștii care se ocupau de interbelic au început să abordeze și primii ani postbelici, care coincideau cu instalarea regimului comunist, alți istorici au „urcat” dinspre perioadele mai vechi spre a cerceta istoria comunismului, dar mai ales s-a ridicat o nouă generație de istorici care s-au putut specializa în studierea acestui segment din istoria României. Au apărut noi instituții menite a investiga acest trecut, posibilitățile de publicare sunt practic nelimitate, există o istoriografie suficient de diversificată și dinamică. Într-o măsură considerabilă întârzierile în cercetarea comunismului au fost recuperate în ultimii 10-15 ani. Există loc și interes atât pentru volumele de surse, cât și pentru lucrările de analiză și sinteză. Cel mai important este ca acestea să fie bine făcute, să respecte rigorile profesionale.
Documentele adunate, deocamdată, în trei volume vin, ca să zic aşa, din „mantaua” Raportului Final. Cum argumentezază ele marele predicat impus (oare?) în conştiinţa publică – anume, că „regimul comunist românesc a fost ilegitim şi criminal”?
Cum anticipam deja, nu toate documentele din acest volum au fost văzute în timpul activității Comisiei Prezidențiale. De fapt, în cea mai mare parte au fost consultate și selectate de editori după încetarea activității Comisiei. Aceasta a fost și situația în cazul primelor două volume. Sursele incluse în colecția pe care o edităm întăresc în general, dar și aduc nuanțe în cazul unor secțiuni din Raportul Final. Reies cu claritate natura totalitară, antidemocratică a regimului comunist, preluarea prin forță a puterii, ingerința factorului extern. În primul volum am inclus documente din care se vede că partidul comunist a fost impus și susținut de sovietici. Interesul lui Stalin față de situația din România a fost manifest, cum de altfel a fost și față de celelalte țări intrare sub control sovietic. Tot în primul volum, dar și în cel de-al doilea sunt surse care privesc dimensiunea represivă a partidului-stat, din care crimele nu doar că nu au lipsit, ci au fost numeroase. Alegerile au fost o ficțiune în perioada comunistă. Teroarea exercitată de Securitate (dar și de Miliție, de Procuratură etc.) a fost cât se poate de evidentă, directă, fizică în prima parte a regimului, mai ales profilactică după ce partidul-stat s-a consolidat.
În privința influenței concluziilor Comisiei asupra conștiinței publice, aș vrea să fac câteva precizări. Istoricii investighează trecutul, produc cunoaștere istorică, propun modele interpretative asupra a ceea ce s-a întâmplat. Istoricii care au făcut parte din Comisia Prezidențială și-au făcut treaba – cei mai mulți chiar cu asupra de măsură –, au realizat un Raport Final, iar când spunem „final” ne referim la încheierea activității la care fuseseră chemați, nicidecum că ar reprezenta ultimul cuvânt în ceea ce privește studierea comunismului românesc. Comisia a propus, a inclus la finele Raportului Final un număr de măsuri cu privire la condamnare, memorializare, lagislație și justiție, cercetare și arhive, educație. Punerea acestora în practică depindea – și depinde – de diferite instituții publice. Unele și-au făcut treaba, altele nu, dat fiind că inerțiile, disputele politice, curentele de opinie, faliile din societate, bătălia memoriilor asupra trecutului recent etc. au marcat și marchează încă despărțirea de comunism.
O să vă întreb puţin altfel, dar legat tot de problematica pe care o pune în discuţie întrebarea mea anterioară: argumentează aceste documente, în mod semnificativ, ceea ce cred tot mai mulţi tineri (mai cu seama dintre cei care gravitează în zona progresismului şi a stîngii neomarxiste – ambele, tot mai bine forjate şi la noi) – anume, că, de fapt, comunismul a fost cool?
Comunismul le poate părea cool doar celor lipsiți de o cultură istorică elementară și străini de valorile pe care este clădită civilizația noastră. Comunismul a reprezentat pur și simplu negarea acestor valori, eliminarea lor din cetate. Pentru că gândeau altfel, pentru că aveau o istorie reală în spate, care nu era în acord cu utopia instalată la putere, extrem de mulți oameni au rămas fără bunurile produse, acumulate de multe generații, unii au rămas fără libertate, ba chiar și viața le-a fost luată. În opinia mea, trebuie să dispară orice urmă de empatie pentru a putea găsi cool comunismul. Iar așa ceva mi se pare inacceptabil din punct de vedere moral.
Ce fel de adevăr şi cît adevăr spun aceste documente despre comunismul românesc? Logic – în nici un caz, TOT adevărul! Şi, în fine: cu ce e bine, cu ce e util să fie ele coroborate pentru a avea o imagine dreaptă, în adevăr despre ce a fost la noi în deceniile teribile ale comunismului?
Documentele comunismului nu au fost produse pentru a fi date publicității. Asta nu înseamnă nicidecum că ele conțin adevărul (cu atât mai puțin majusculat). În general documentele transmit acele fapte pe care le-au dorit creatorii lor, conform viziunii acestora. În privința documentelor comunismului, există multe fapte reale, uneori redate corect, chiar cu interpretări veridice, dar în ansamblu ele reflectă modul de gândire, de acțiune și intențiile emitenților. Repet, în niciun caz ele nu sunt transmițătoare de adevăr.
Produse într-un context specific, aceste documente ne pot ajuta să reconstituim fapte, să înțelegem funcționarea unui angrenaj organizațional complex, așa cum era partidul-stat, să observăm schimbările politice, sociale, economice și culturale, să decriptăm sensurile unor acțiuni, să cunoaștem biografiile unor lideri comuniști, dar și ale unor oameni care s-au opus comunismului sau chiar ale unor oameni simpli. În cele din urmă, aceste documente ne permit să înțelegem o epocă. Evident, pentru aceasta este nevoie de chei hermeneutice potrivite, exersate, este nevoie de critica permanentă a izvoarelor, de punerea în context ș.a.m.d. Fiind vorba de documente produse de un regim care era interesat în primul rând de prezervarea puterii, trebuie să fim atenți la conținut și obligatoriu să le coroborăm cu alte surse, fie că vorbim de documente provenite din alte cancelarii, de înregistrări radio sau de televiziune din epocă, de jurnale, memorii, interviuri de istorie orală, ziare ș.a.m.d.
