Dialog exclusiv Lapunkt între TOMA PAVEL și Cristian Pătrășconiu.
Pe măsură ce trece timpul, ce preferaţi să vă amintiţi din viaţa dumneavoastră din România? Mai degrabă binele acelei lumi şi al acelor vremuri sau răul de atunci?
Mărturisesc că de la plecarea mea din România în 1969 și pînă la prăbușirea regimului în 1989 îmi aminteam adesea de cele mai triste aspecte ale vieții sub comuniști: sărăcia, lefurile de mizerie, magazinele cu rafturi goale, cozile, valurile perodice de teroare și de arestări și, mai ales, sufocantă, întotdeauna prezentă, minciuna, marea minciună a regimului, în presă, la radio, la școală și la „învățămîntul” politic obligatoriu.
Dar nu uitam, bine înțeles, celălalt aspect, mai puțin perceptibil, al vieții din România, și anume tot ceea ce îi făcea pe oameni să înțeleagă că partidul adus la putere de trupele sovietice nu reprezenta nici ultimul cuvînt al istoriei, nici, cum susțineau ideologii bine plătiți, triumful definitiv al fericirii pe pămînt. Da, al fericirii, oricît de ciudat ar părea acest element al propagandei oficiale. Cînd eram la școală, ni se repeta că Lenin, marele Lenin, întrebat ce au de făcut copiii, ar fi răspuns: „Fiiți fericiți!” cu semnul exclamației care însemna probabil „Băgați bine de seamă, fiiți fericiți, căci de nu…”
Nu uitam deci, și după 1989 îmi aminteam din ce în ce mai des de această față mai puțin evidentă a vieții de atunci. De cărți, de pildă. Cele de pe vremuri, bine înțeles, dar și multe din cele publicate după 1948. Cărțile de pe vremuri, mai întîi. În casele celor din generația mea, lumea avea volume publicate ”înainte” (cum se spunea cu un ton în același timp mîndru și trist). Imi amintesc de pildă, la noi acasă, de cărțile părinților mei (cărora le datorez atît de mult), de pildă Istoria Românilor de C. C. Giurescu și de cursurile de filozofie ale lui P. P. Negulescu – în special de Filozofia renașterii care m-a inițiat în anii de liceu în profunda gîndire a lui Nicolaus Cusanus.
În treacăt fie spus, acest filozof mi-a fost de mare ajutor mai tîrziu la examenul de filozofie marxistă la facultatea de filologie din București. În primii trei ani de facultate – care pe vremea mea dura cinci ani – studenții trebuiau să ia trei cursuri de marxism: Socialism științific, în anul întîi, Economie politică în anul doi și Materialism dialectic și istoric în anul trei. (Da, socialismul era considerat „științific”, de unde înterbarea care ne făcea să rîdem: „Dacă socialismul e științific, de ce nu l-au experimentat întîi pe animale?”) Era esențial să ai note bune la marxism, în special cînd aveai, ca mine, o origine socială nu foarte sănătoasă, tatăl meu, Doru Pavel, fiind avocat, iar mama, Amelia Pavel, fiind cercetătoare la Institutul de Istoria Artei. Din această cauză, in anul doi luînd șapte la Economie politică (notă considerată ca simptom sau al mediocrității sau al unui început de dușmănie de clasă), am trecut din nou examenul toamna – era voie – și fiindcă studiasem bine materia toată vara, am reușit să-mi îmbunătățesc nota. La Materialismul dialectic aveam o profesoară cultivată și inteligentă, dar care mă ținea minte ca student neatent, căci mai intotdeauna stăteam în ultimul rînd în amfiteatrul Odobescu avînd pe genunchi o altă carte pe care o citeam in timpul cursului. Deci la examen, pe biletul pe care l-am tras, prima întrebare (din trei) îmi cerea să prezint gînditorii pre-marxiști. Era, se înțelege,vorba de materialismul antic, de Adam Smith, de Hegel, dar eu l-am introdus și pe Nicolaus Cusanus, susținînd că unul din elementele gîndirii lui, coincidentia oppositorum, coincidența contrariilor, ar fi prevestit dialectica marxistă. Spre marele meu noroc, profesoarei i-a plăcut idea. Așa m-au ajutat gînditorul neo-platonic Nicolaus Cusanus descoperit grație cărții lui P. P. Negulescu precum și generozitatea profesoarei să trec examenul de marxism.
Revenind la cărți, cele „dinainte” erau considerate urme vii ale unui trecut foarte apropiat și pe care mai nimeni nu-l credea plecat definitiv, cel puțin pînă în 1956, cînd revoluția din Ungaria (în favoarea căreia multă lume la București aprindea lumănări la biserică) a fost reprimată de armata roșie. Un anticar particular fără aprobarea statului vindea la el acasa cărți de pe vremuri, multe titluri scoase de editura Fundațiilor regale (de la el am luat Psaltirea lui Dosoftei in editia Byck) – pînă cînd cu ocazia valului de teroare de la sfîrșitul anilor 50 bietul om a fost arestat, judecat și închis.
Dar și la anticariatele de stat, de pilda cel de pe bulevard, lîngă cinematograful Scala, se găsea o mulțime de cărți în românește, franțuzește, și englezește, și nu neapărat numai „pe linie”: ajungea să nu fie anti-comuniste. Iubitele mele texte în româna veche, Psaltirea scheiană și Codicele voronețean, de acolo le-am luat, ca și partitura redusă pentru pian a operei Tristan și Isolda de Wagner, cu libretul tradus într-o franceză melodramatică. Tot acolo am găsit, cumpărat, și citit în anii 1960 o ediție franceză din a doua jumătate a secolului al 19-lea a ultimului roman de Cervantes, Persiles și Sigismunda, splendidă poveste de dragoste și aventuri, a cărei neuitate amintire mi-a îngăduit mult mai tîrziu, cînd lucram la Gindirea romanului, să înțeleg sensul carierei de scriitor a lui Cervantes și rolul lui in istoria romanului.
Dar ca să fim drepți, multe din cărțile publicate de noile edituri de stat, în special reeditările clasicilor literaturii române și universale, erau la fel de bine venite, mai ales după 1955 cînd o primă liberalizare a dezvoltat sau lansat o serie de colecții admirabile, printre care Biblioteca pentru toți, care publica de multă, multă vreme texte celebre în cărțulii mici cu coperte de hîrtie, iar după venirea regimului imprima autori români cu coperte roșii și autori străini cu coperte albastre, Clasici români, in care îi citeam pe cronicarii moldoveni, Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce, și Clasicii literaturii universale, unde de-a lungul anilor au apărut operele complete ale lui Shakespeare și Divina Comedie de Dante în vechea traducere a lui Coșbuc.
Vorbind de Divina Comedie, am avut neplăceri din cauza ei, sau mai degrabă din cauza faptului că nu știam să tac. Eram in anul doi, cred, în iarna lui 1959, pe vremea „strîngerii” șurubului politic în urma revoluției din Ungaria. La o ședință a cercului studențesc de literatură comparată, un student în anul trei sau patru, foarte „lămurit”, cum se spunea pe atunci, a prezentat o comunicare interminabilă despre Dante, primele trei sferturi fiind integral consacrate învățăturii marxiste despre evul mediu feudal iar ultimul sfert lui Dante, scriitor care, ar fi spus Marx, reprezenta tranziția spre Renaștere. La discuție am îndrăznit sa observ ca nu era nevoie ca o lucrare despre Dante să fie aproape în intregime consacrată lui Marx. Bine înțeles, am fost convocat peste cîteva zile la sediul UTM-ului, ca să fiu scuturat și, dacă nu răspundeam bine, sa fiu dat afară din facultate. Spre norocul meu, tatăl meu m-a învățat ce să spun. Cînd am fost acuzat că minimizez importanța marxismului, am întrebat deci, cu o față inocentă și uimită: „Dar cum e posibil ca măcar să va gîndiți la ceva cu totul inimaginabil! Cine pe lumea asta ar putea sa minimizeze importanța marxismului? De neînchipuit, etc.” M-au frecat aproape două ore, dar am continuat nu să mă apăr, ci să-mi exprim uluirea că cineva prin capul cuiva ar putea trece o asemenea idee. Pînă la urmă m-au prevenit că dacă nu voi „da o dovadă clară” de devotament pentru regim în următoarele luni, voi fi dat afară. Pentru moment insă m-au trimis acasă. Ca să „dau dovadă”, am participat la cercul de scriitori amatori al unui grup de muncitori din București, care scriau poezii și cu care am rîs bine și am băut bere. După ce am prezentat o lucrare despre aceste poezii (la cercul de stilistică, cred), am fost lăsat în pace.
Era o plăcere să înveţi atunci, în acele vremuri la facultate sau mai degrabă o corvoadă? Exista o presiune ideologică pregnantă – cum se putea ocoli aceasta?
Cred că oriunde și în orice epocă studiile universitare nu pot să nu fie simțite într-o anumită măsură ca o corvoadă. În România de atunci, însă, mai mult ca în alte timpuri, studenții trebuiau să asiste la un număr considerabil de cursuri și seminare, de la 30 la 36 de ore pe săptămînă, dacă îmi aduc bine aminte, ceva mai mult ca în ultimii ani de liceu. Pentru obținerea diplomei de stat în limba și literatura romănâ urmam numeroase cursuri obligatorii de literatură română, folclor, literaturaăuniversală și teoría literaturii, lingvistică română, lingvistică romanică și lingvistică generală, trei ani de marxism, seminare de specializare în ultimul an și, în plus, un curs (ușor) de ALA – apărare locală anti-aeriană (în cazul în care am fi bombardați de imperialiștii anglo-americani). Ca în multe alte țări europene, sistemul încuraja memorizarea mai degrabă decît gîndirea. La Socialismul considerat științific învățasem cursul pe de rost, cuvînt cu cuvînt, cea mai mică eroare putînd fi „interpretată”, cum se spunea pe atunci, ca un simptom de revizionism – termen care insemna „erezie”. Și bine înțeles, la toate materiile presiunea ideologică era prezentă și greu de evitat. Singura excepție era lingvistica, unde curentul structuralist, atunci recent, accentua aspectul riguros, aproape matematic, al studiului limbii. Aceasta a fost rațiunea pentru care în anul patru am ales specializarea în lingvistică, domeniu unde profesorii erau cu totul remarcabili, de la academicienii Al. Rosetti și Iorgu Iordan, la generația lui Alexandru Niculescu, Valeria Guțu-Romalo, Florica Dumitrescu, Mania Manoliu și, bine înțeles, Emanuel Vasiliu, propagator al celor mai recente curente in lingvistică, inclusiv teoriile, abia apărute, ale lui Noam Chomsky.
Trebuie de asemenea să remarc, în favoarea sistemului de atunci, că imensa cantitate de cursuri și de examene îi făcea pe studenți să simtă bogăția, ampla bogăție a fiecărui domeniu de studii. Chiar și fardată cu pudră ideologică, înțelegeam că literatura română, secol după secol, cuprinde un mare număr de opere, curente, talente și genii cu totul deosebite. Iar cînd un profesor incompetent nu știa cum să predea (ca cel care timp de un lung semestru l-a chinuit pe Eminescu), noi, studenții, măsuram măreția acestui poet și cea a literaturii în care s-a născut. (Mă grăbesc să notez că și în literatură am avut cîțiva profesori de mare calitate: Paul Cornea la literatura română, și Edgar Papu la literatura universală, acesta din urmă fiind din nenorocire arestat și condamnat într-unul din procesele contra intelectualilor în timpul valului de teroare din 1959-1960.)
Mai tîrziu, în Statele Unite, am fost foarte surprins să văd că pentru specializarea (numită „major”) într-un anumit domeniu, cel al literaturii engleze, de pildă, programele universitare cer între opt și doisprezece cursuri semestriale, uneori puțin mai mult, cu alte cuvinte echivalentul unui an, an și jumătate de cursuri, restul celor patru ani de cursuri fiind consacrat culturii generale și preferințelor personale ale fiecărui student. Domeniul de specializare în America are deci aspectul unei imense păduri necunoscute din care nu sunt studiați decît cîțiva copaci: în literatură, un mic număr de capodopere considerate „canonice”. In schimb, element esențial, accentul nu cade pe memorizare, ci pe capacitatea de a de a înțelege fiecare operă și de a exprima idei originale.
Cum erau acele vremuri – mă refer la cele pe care le-aţi trăit nemijlocit în ţara dvs natală – pentru umanism şi pentru umanişti?
Un element stabil al regimului comunist era primatul lozincilor, care proslăveau întotdeauna belșugul și viața fericită din România. În perioadele de mizerie și teroare distanța dintre lozinci și realitate creștea; în anii buni scădea, fără însă să dispară vreodată. Afirmarea umanismului făcea parte din repertoriul de lozinci, și într-adevăr, cum am spus, clasicii literaturii române și universale erau publicați (cu prefețe pe linie, bine înțeles), iar la teatru și la operă se puneau în scenă capodopere în montări tradiționale. Nu pot să uit, de pildă, superba Nunta lui Figaro de Mozart dirijată de Constantin Silvestri, văzută în iarna lui 1951 la Opera de Stat, care pe atunci era în sala de pe malul Dîmboviței unde mai tîrziu a fost mutată Opereta, nici O Scrisoare pierdută de Caragiale în motarea tradițională și foarte reușită a lui Sică Alexandrescu la sala Comedia, Othello de Shakespeare cu Emil Botta în rolul principal tot la sala Comedia, și, în anii 1960, Cum vă place de Shakespeare în punerea în scenă neuitată a lui Liviu Ciulei la Municipal, precum și premele montări trăznite și nemaiponemit de inventive ale lui Andrei Șerban.
Prezența clasicilor era posibilă pentru că Marx și discipolii lui erau convinși că doctrina lor reprezintă încununarea istoriei universale și că deci moștenirea culturală trebuie prețuită. Umaniștii nu erau deci persecutați ca atare, cum a fost mai tîrziu cazul în China revoluției culturale, ci doar atunci cînd regimul voia să sublinieze că aprobă mai ales sau chiar, în perioadele de strîngere, numai umanismul materialist, progresist și anti-religios. Constantin Noica și prietenii lui, de pildă, au fost condamnați la închisoare în cursul valului de teroare din 1959-1960 pentru că se întîlneau ca să discute dialogurile lui Platon, gînditor idealist. Așa cum a remarcat Nicolae Steinhardt in Jurnalul fericirii, la acest proces descrierea faptelor acuzaților de către procuror era exactă: într-adevăr ei îl citiseră pe Platon și stătuseră de vorbă despre dialogurile lui. Numai că aceste fapte nu încălcau nici o lege.
Perioadele de teroare erau însă urmate de momente de destindere, ca cele dintre 1964 și 1971, cînd rafturile magazinelor alimentare erau mai pline, cînd prizonierii politici au fost grațiați și cînd se putea vorbi, citi și scrie practic orice nu se opunea direct regimului.
Aţi avut aici, în România , ceea ce numim „maeştri”? Desfac în două întrebarea mea: „maestru” sau „maeştri” în carne şi oase SAU „maestru” ori „maeştri” din cărţi?
În ce privește activitatățile profesionale, în lingvistică datorez mult maestrului Al. Rosetti, care m-a sprijinit de-a lungul carierei mele în anii din România și de asemenea după plecarea mea. Am avut norocul să studiez cu Emanuel Vasiliu lingvistica lui Chomsky într-o perioadă cînd foarte puțini cercetători europeni o cunoșteau. Mai tîrziu am putut deci să critic structuralismul francez care depindea încă de o fază anterioară a lingvisticii, respinsă sever de Chomsky. Cu Solomon Marcus am învățat lingvistica matematică la București, dar mai ales am discutat rolul matematicii cu el mai tîrziu, la Universitatea din Ottawa, unde eu lucram iar el a fost invitat să țină cîteva conferințe.
În literatură, conversațiile cu Paul Cornea, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Mihai Pop și, de cîteva ori, cu extraordinarul Tudor Vianu, mi-au făcut un bine imens, iar mai tîrziu, apropierea în anii 1960 de membrii cenaclului literar de la Sibiu cu care am intrat în contact datorită prieteniei lui Virgil Nemoianu, în special cu Ion Negoițescu, Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicu Balotă și Ovidiu Cotruș, mi-au permis să mă simt, oricare ar fi fost vînturile, valurile politice, liber și fericit. Mărturisesc (poate cam subiectiv) că mai tîrziu, chiar și la cele mai bune universități unde am lucrat sau am fost invitat, nu am cunoscut oameni care să iubească atît de pasionat cultura ca acești profesori și prieteni din România.
În ce privește viața personală, prezența lui Nicolae Steinhardt a fost cred cea mai importantă.
Dar mai întîi să-l amintesc pe bunul Bruder Florentin, Filip Leinz pe numele lui adevărat, născut în lumea fermierilor catolici germani din Basarabia, aduși pe malul Mării Negre pe timpul țarilor care voiau să ofere localnicilor modele de agricultori. Cînd în 1945 Basarabia a fost dată rușilor, el s-a refugiat în România ca atîți alți basarabeni și a intrat în ordinul catolic al lassalienilor, frații școalelor creștine, sub numele de Fratele (Bruder) Florentin. Acești frați țineau la București școala Sfîntul Andrei, unde am făcut clasa întîia, și care se afla la stația de tramvai sfînta Vineri, nu departe de unde stăteam noi, pe Dr. Burghelea, lîngă Hala Traian. Nu pot să uit, pe frontonul clădirii, statuia în baso-relief a lui Isus cu brațele deschise, sub care scria „Lăsați copiii să vină la mine”. Cum putea regimul proaspăt sosit să-i lase? În 1948 școala a fost desființată, iar Bruder Florentin, care locuia împreună cu ceilalți cîțiva frați în clădirea episcopiei catolice de lîngă catedrala sfîntul Iosif, s-a înscris la engleză la facultatea din București. Trăia din lecții particulare de germană și engleză și începîind din 1954 mă număram și eu printre elevii lui. Era tînăr, voinic și întotdeauna bine dispus. Sportiv, organiza excursii și jocuri cu elevii. Foarte citit, găsea timp să discute literatură și politică.
Eu eram obișnuit să nu condamn regimul, părinții mei fiind foarte prudenți, iar mama, veșnic optimistă, susținînd că lucrurile se vor îmbunătăți negreșit. Am încercam deci să-l conving pe Bruder Florentin că în fond ideile regimului au o anumită noblețe. M-a întrebat dacă citesc ziarul. Da, am răspuns. „Și nu vezi că în fiecare zi, tot ce scrie în ziar e o minciună?” Brusc, dintr-o dată, s-a făcut lumină. Da, așa era: magazinele goale, frontierele închise, teama neîncetată, iar în ziar, minunata viață a poporului nostru și mizeria capitalistă! Iar noi, dacă aveam uneori ciocolată, cacao și portocale era numai pentru că părinții mamei, plecați la timp în Franța, ne trimeteau pachete. Intrebarea lui Bruder Florentin, binecuvîntat să fie, mi-a deschis ochii. În timpul teroarei din 1959-60 a fost arestat (pentru nimic, bine înțeles), condamnat, trimis la canal, de unde Germania de Vest l-a scos cumpărîndu-l. L-am revăzut mult mai tîrziu, studiase teologia și slujea ca preot într-o minunată stațiune balneară din regiunea Baden-Würtenberg. Părea mai melancolic decît în tinerețea lui, dar respira aceeași liniște și seninătate.
Nicolae Steinhardt, Nicu, era un vechi prieten de tinerețe al părinților mei. De o cultură vastă, cu un umor inegalabil, vizitele lui erau o bucurie pentru toată familia, inclusiv sora mea mai mică, Veronica, cu care se înțelegea de minune. Înainte de arestarea lui în ianuarie 1960 a venit să ceară sfatul tatălui meu: fusese tocmai convocat la Securitate și i se propusese să fie martor al acuzării în procesul Noica. I se dăduseră cîteva zile să se gîndească. Ca avocat, ce-l sfătuia tatăl meu facă? Tatăl meu, care mi-a povestit mult mai tîrziu această conversație, i-a răspuns că justiția de atunci fiind ceea ce era, ar trebui să consulte nu un avocat ci un duhovnic.
La ieșirea din închisoare cinci ani mai tîrziu, Nicu mă primea adesea în mica lui garsonieră de pe strada Ion Ghica și-mi povestea cu umor și pasiune interogatoriile, bătăile, purtarea acuzaților, dragostea lui imensă pentru România, convertirea la creștinism, botezul secret în închisoare, tot ce a apărut mai tîrziu în Jurnalul fericirii. Nu pot să uit răspunsul lui la întrebarea „Cum reușeai să nu spui nimic cînd te interogau?” „Era greu cîtă vreme securiștii rămîneau politicoși. Imi venea să fiu și eu politicos și să le răspund la întrebări. Trebuia deci să mă abțin cît puteam pînă cînd se enervau și începeau să mă lovească. În clipa cînd mă atingeau eram salvat: nu erau decît niște animale și puteau să-mă bată cît voiau, eu nu le spuneam nimic.”
Era plămădit dintr-o altă substanță decît noi ceilalți. Un model de neatins, de neuitat.
Eraţi – şi există mărturii scrise în acest sens – TP, adică „Tînărul Prieten”? De ce? Cum era cel care v-a numit aşa, minunatul domn Mihai Şora?
Pe Mihai Șora l-am cunoscut puțin mai tîrziu, în timpul liberalizării din 1964-1965. Terminasem facultatea, lucram la Centrul de fonetică și dialectologie al Academiei, și scriam din cînd în cînd în presa literară. Îi datorez nu numai cîte cărți am citit din superba lui bibliotecă de filozofie, ci și toate subiectele de meditație pe care lungile discuții filozofice cu el mi le-a oferit. De la el am învățat trei lucruri esențiale.
În primul rînd, nu trebuie să ne lăsăm neapărat şi în orice împrejurări seduși de modul de gândire ştiinţific. Fiind pe vremea aceea lingvist, mă fascinau rigoarea la care aspira această disciplină şi teoriile pe care le elabora. Limba, spuneau aceste teorii, poate fi măsurată matematic şi ca atare face obiectul unei adevărate ştiinţe, mult mai precisă şi respectabilă decît impresiile vorbitorilor care îşî închipuie, bieţii de ei, că intuițiile lor contează. Calm, puţin ironic, Mihai Şora mi-a explicat că nu e nimic rău sau periculos în a recunoaşte că există domenii – cele ale sensului, de pildă – în care intuiţiile bine observate şi clar exprimate sunt mult mai adecvate decît studiile formal-matematice. Acestea, departe de a explica sensul, îl evită.
Tot el m-a ajutat să-mi schimb raportul cu trecutul, în special cu gînditorii epocilor anterioare. Pentru Şora aceşti gînditori nu aparţin unei faze definitiv depăşite a istoriei – aşa cum susțineau parizanii lui Hegel şi ai lui Marx. Nu, pentru Şora filozofi ca Pascal sau Leibniz erau prezenţi acum şi argumentele lor puteau fi acceptate sau respinse ca şi cum tocmai ar fi fost formulate. Gîndirea, cu alte cuvinte, nu este prizoniera istoriei. Altfel cum am explica faptul că citindu-l pe Pascal sau pe Leibniz ne putem spune la fiecare argument ’’da, aşa e’’ sau ’’nu, nici vorbă’’? Ideile profunde au fost și sunt profunde şi atunci şi acum, cele irelevante aşa au fost şi pe timpuri şi în ziua de azi. În astronomie, știm în sfîrşit că pămîntul se învîrte în jurul soarelui, nu invers. Dar reflecţiile lui Pascal asupra vanităţii şi divertismentului, cele ale lui Leibniz asupra posibilului rămîn şi vor rămîne revelatoare.
În sfîrşit, am învăţat de la Mihai că respectul pentru cultură nu înseamnă nici erudiţie, nici familiaritate cu tot ce e nou şi vechi în toate domeniile, literatură, pictură, muzică, și filozofie. A fi tot timpul ’’la curent’’, comportă nu numai avantaje, ci şi primejdii. Adevărata înţelepciune înseamnă acceptare, participare, nu trecere în revistă.
De multe ori, pe meleaguri depărtate, i-am mulţumit din inimă pentru tot ceea ce, în tinereţea mea, el m-a făcut să înţeleg.
Şi apoi, la un anume moment, aţi părăsit România. De ce?
Perioda mai blîndă de după 1964, în timpul căreia se putea gîndi și scrie, a permis celor din generația mea să spere că o reformă a regimului ar fi posibilă. Inițiatorii cehoslovaci ai „socialismului cu față umană” au formulat cel mai bine direcția acestei reforme. Și prietenii mei din România și eu eram cu totul de acord cu mișcarea de la Praga: voiam deschiderea (nu abolirea) frontierelor, moneda convertibilă, și posibilitatea ca alte partide progresiste dar nu neapărat comuniste să existe. Răspunsul sovietic a venit în August 1968, cînd tancurile au ocupat Cehoslovacia. In România, Ceaușescu a refuzat să participe la acest atac, și mulți tineri, inclusiv eu, speram ca destinderea din România să continue. Virgil Nemoianu m-a luat însă la o plimbare într-o pădure la marginea Bucureștiului și mi-a explicat nu numai că regimul se va înrăutăți, dar că va mai dura cel puțin treizeci de ani, și că deci trebuie să plecăm imediat, la studii cel puțin, sau poate chiar pe un termen mai lung. L-am crezut și îi sunt profund recunoscător, dat fiind că viitorul a arătat că avusese dreptate. Bunica mea maternă, care se stabilise din 1947 la Paris, mi-a trimis o invitație să-i fac o vizită și cu ajutorul unui iubitor de literatură sus-pus și foarte generos care îmi citise prima carte tocmai publicată am putut pleca.
Cum se întîmplă o despărţirea de profunzime de o ţară? Se poate spune că aţi trăit aşa ceva?
Da, am trăit acest traumatism. Ajuns la Paris, am înțeles că Franța era o realitate, nu un film francez, și că diferențele față de România de unde plecasem erau copleșitoare. Atunci mi-am dat seama cît de bine definită este fiecare țară și cît de adînc în sufletul fiecăruia din noi rămîne locul unde ne-am născut și am crescut. Mă simțeam deci, cum de altfel mă simt și acum, irevocabil venit din România.
Voiam să petrec un timp în Occident ca să văd de aproape cum este organizată cercetarea și învățămîntul superior. Soarta a decis, spre norocul meu, că în acea perioadă se găseau încă posturi în lingvistică. Cu ajutorul generos al lui A. J. Greimas, directorul meu de teză de la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, am obținut numirea de lector pentru un an la Universitatea din Ottawa, unde am plecat în vara lui 1970, cu ștampilă de „emigrant la Canada” (cum se spunea pe vremea lui Sadoveanu).
Ajuns acolo, eram prea ocupat cu pregătirea cursurilor și năucit de noutatea absolut imprevizibilă a vieții la Ottawa, care, pe nedrept, mi se părea un vid interstelar, ca să mă gîndesc la reîntoarcere – căci nu cerusem azil politic ci o simplă imigrare tocmai ca să nu exclud această posibilitate. Dar cum foarte curînd Ceaușescu, întors dintr-o vizită in Corea de Nord, a strîns cumplit șurubul, un prieten din România mi-a trimis vorbă să nu cumva să mă întorc. Deci mi-am susținut doctoratul, am fost avansat la rangul de asistent și am rămas în pașnica, frumoasa capitală a Canadei. Nu am plecat de acolo decît după mai bine de zece ani, cînd mă hotărîsem să caut un post în domeniul literaturii.
Putem spune că aţi avut două vieţi – una românească şi una de după despărţitea de România?
Da, în multe privințe așa a fost. La București, în anii dinaintea plecării, participam la liberalizarea treptată a vieții culturale și știam precis (sau credeam că știu) ce pași trebuie făcuți în această direcție. Eram convins, de pildă, că o reformă treptată a regimului, în genul celei propuse de mișcarea de la Praga, ar fi fost mai potrivită decît o abolire bruscă a sistemului comunist și deci decît o trecere de la o zi la alta la o formă de capitalism pentru care oamenii, cum s-a văzut mai tărziu, nu erau pregătiți. Cum putea însă să fie reformat un sistem care se considera, cu o încăpățînare moștenită de la Marx, finalul fericit al istoriei și continua să oprime și să mintă? Cînd în anii 1980 Gorbaciov și alți cîțiva comandanți ai imperiului comunist și-au dat seama că o reformă serioasă e necesară era prea tîrziu.
Ce mi-a plăcut deci la Ottawa a fost caracterul sincer și, ca să spun așa, normal al diferitelor activități, și politice și profesionale. La facultate, noi profesorii decideam în fiecare an natura programului, cursurile obligatorii și cele facultative. Tot noi hotăram ce alți profesori urmau să fie angajați. Ședințele de catedră erau discuții libere, fiecare din noi propunînd o idee sau alta, iar la sfîirșit decizia le concilia pe unele cu altele și le includea pe toate. Nici vorbă de aprobări de la minister: ministerul ca supraveghetor a ceea ce se predă la facultate nu exista. Uneori erau neînțelegeri, la un moment dat am avut un director care nu cerea sfatul nimănui, dar după ce am prezentat decanului situația, acesta i-a cerut directorului să-și dea demisia. Au început – ceva de necrezut – să-mi placă ședințele: calmul lumii anglofone, dorința de consensus, aprecierea fiecărei idei bune, m-au cucerit. Mă simțeam liber într-un mod simplu și concret, liber să-mi dau cu părerea, liber să exprim politicos dezacordul cu alte păreri, liber să-mi modific opinia dacă și numai dacă ceilalți colegi mă convingeau. Am înțeles cît de primitoare și mai ales cît de flexibilă este organizarea Americii de Nord, și cum ideile bune sunt apreciate, discutate și adesea adoptate. Curînd m-am obișnuit atît de mult cu aceast fel de a vedea lucrurile încît uneori glumeam spunînd că sunt drogat, drogat de Canada și, mai tîrziu, de Statele Unite.
Iar cînd, după căderea comunismului, m-am putut întoarce în țară, am putut relua relațiile cu vechii mei prieteni, în special cu Mihai Zamfir și cu Mihaela Mancaș, cu care parcă ne-am fi văzut ultima oară în ziua precedentă și nu de mai bine de douăzeci de ani în urmă, ca și cu atît de viii Martin Mircea și Andrei Pleșu. Iar cu Vlad Tismăneanu, model de luciditate și curaj, eram în contact de mult, de la plecarea lui din țară. Cum e firesc, m-am întrebat cum aș fi evoluat dacă aș fi stat în România. Cred, sper, că aș fi rămas la fel de devotat culturii cum au rămas și ei.
Ce nu aveaţi cu dumneavoastră şi mai ales ÎN dumneavoastră, în mod fundamental, pentru a putea intra lin, firesc, adecvat în noua lume, în lumea de după România?
Ce nu aveam, ce mai tuturor imigranților le lipsește, era o anumită liniște, o anumită siguranță de sine. Nu fusesem născut, crescut și educat acolo și deci nu aveam aceleași reacții potolite, aproape nepăsătoare, ca ceilalți locuitori. Dar puțin cîte puțin mi-am dat seama că de fapt neliniștea îi atinge și pe cei născuți acolo. Alexis de Tocqueville, în superba lui carte despre democrația în America, notează că această țară este, citez, „agitată și monotonă”. Agitată. Mai tîrziu fiul meu, născut la Ottawa, dacă mă vedea nervos îmi spunea cu un umor tipic nord-american : „Relax, take it easy”, adică „Nu-ți păsa, ia-o ușor”. E ceea ce mai toți canadienii și americanii își spun mereu, idealul lor fiind calmul, destinderea, stăpînirea neliniștii.
Şi, în oglindă cu întrebarea de mai sus: ce aveaţi preţios din România „la purtător”?
Cea mai prețioasă învățătură din România a fost și rămîne pentru mine capacitatea de a măsura distanța dintre ideal și realitate și de a o accepta cu seninătate. Asta nu înseamnă, bine înțeles, că idealul poate fi pus între paranteze. Nicidecum. El rămîne întotdeauna prezent și ne cere să-l urmăm. Dar fără să uităm cît de fragilă este ființa umană.
În ce moduri – esenţiale – v-a ajutat literatura?
Literatura mă ajută să ies de pe lume, să călătoresc departe și fără riscuri, să asist la cele mai stranii și la cele mai banale spectacole, să mă bucur de bucuria altora, să mă întristez de tristețea lor și la sfîișit să mă întorc în propria mea viață care, după acest voiaj pe alte tărîmuri, mi se pare din nou aproape de inima mea.
Ieşiţi din lume cînd intraţi în literatură – şi, de fapt, ieşim din lume, toţi cei care apreciem literatura. Unde vă duce pe dumneavostră literatura? În ce altfel de lume?
Foarte justă observație. Cînd citim, ieșim din lumea vieții de zi cu zi și intrăm în lumile fictive ale operelor citite. Dar participarea ca spectatori la viața acestor lumi ne permite nu numai să asistăm la sentimentele, dorințele, planurile și faptele personajelor, dar să percepem de asemenea, cu o rară limpezime, idealurile și normele care îndrumă aceste sentimente, dorințe și fapte. Or, de cele mai multe ori aceste sentimente, idealuri și norme ne sunt bine cunoscute. Vorbind de sentimente, mînia lui Achile în Iliada lui Homer seamănă îndeaproape cu propriile noastre iritări și gelozii. Bine înțeles mai puțin grandioase decît mînia eroului grec dat fiind ca locul nostru pe lume este mult mai neînsemnat, ele ne agită și ne orbesc la fel de eficace. Identificăm fără dificultate bunătatea ideală a unui personaj ca Sonia în Crimă și pedeapsă de Dostoievski, deși puțini dintre noi suntem capabili de o generozitate comparabilă cu a ei – și poate, tocmai de aceea, unii o pot găsi exagerată – dar ceva în felul în care trăim în lumea reală coincide cu acest ideal. Exagerarea nu ne împiedică să recunoaștem despre ce e vorba, dimpotrivă ne ajută. Iar despre norme, discursurile pompoase ale lui Farfuridi și Cațavencu în O scrisoare pierdută de Caragiale ne invită să observăm încălcarea lor – demagogia și narcisismul evocînd, prin contrast, sinceritatea și modestia care ar trebui să definească purtarea oamenilor politici.
Cu alte cuvinte, de cele mai multe ori literatura ne invită să ieșim din lumea concretă în care trăim tocmai ca să ne întoarcă inapoi arătîndu-ne cu o rară claritate pasiunile, idealurile și maximele care animă nu numai personajele fictive ci și pe noi și pe cei din jurul nostru.
Avem vreme într-o viaţă de om să citim toată cărţile foarte bune de literatură? Sau nu aceasta trebuie să fie miza pentru cineva care alege o asemenea direcţie?
De ce citim mereu alte romane și nuvele, de ce mergem să vedem mereu alte piese de teatru și alte filme? Oare pentru că dorim să gustăm mereu alte reușite artistice, alte exemple de măestrie stilistică, alte formule de construcție narativă sau dramatică? Da, această dorință contribuie pînă la un punct la curiozitatea noastră neîncetată. Cred însă că citim un roman, că asistăm la o piesă de teatru sau la un film în primul rînd ca să vedem ce se întîmplă. Cum spun adesea studenților mei, eu nu parcurg Madame Bovary de Flaubert ca să gust elegantele exemple de discurs indirect liber (o formulă stilistică utilizată de autor), ci ca să văd ce i se va întîmpla aceastei biate femei imprudente și nefericite, ce decizii și riscuri va lua, ce greșeli de iertat sau de neiertat va face, ce ar putea să o justifice, ce o condamnă, și dacă disprețul cu care autorul o privește este justificat sau nedrept Ca să nu mai vorbesc de curiozitatea cu care urmăresc celelalte personaje, în special pe soțul ei, Charles Bovary, și pe fiica ei, de care Emma Bovary, preocupată de amorurile ei, nu se ocupă deloc. Cu alte cuvinte, ceea ce mi se pare cel mai atrăgător în literatură este, cum se spunea (just!) pe vremuri, oglindirea vieții. Nu atît oglindirea detaliilor sociale și materiale (căci acestea pot fi absente în opere deosebit de reușite, în romanele medievale de pildă), ci mai ales înțelegerea felului în care oamenii se întîlnesc, se înțeleg între ei sau nu, se iubesc sau se detestă, acționează unii în alianță cu ceilalți sau împotriva celorlalți, își fac planuri, le urmeză sau nu, reușesc să-și atingă scopurile sau eșuează. Fiecare roman, fiecare piesă de teatru sau film prezintă un caz, cu detaliile și concluzia lui, aș spune chiar sentința lui. Folosesc termenul ”sentință”, pentru că într-o anumită măsură literatura seamănă cu situația precedentelor legale în justiția britanică și americană unde fiecare decizie a tribunalelor ține seama nu numai de legi ci și de precedente, de hotărîrile proceselor anterioare, uneori vechi de secole, ale căror amănunte pot clarifica situația examinată de tribunal. La fel, cînd ne gîndim la dragoste, la fidelitate, la adulter, la paternitate, la diferitele feluri de conflicte în sînul familiei sau în afara ei, zecile de exemple literare ne oferă un vast cîmp de exemple demne de a fi luate în considerare.
Recitiţi? Mult, puţin?
Da, recitesc tocmai din acest motiv. Am reflectat recent la un subiect delicat, disprețul, pe care un articol al unei colege americane îl justifică pe baza unor argumente filozofice și a unui exemplu cinematografic, filmul Disprețul de Jean-Luc Godard (1963), adaptare a romanului cu același titlu de Alberto Moravia (1954). Romanul lui Moravia, mult mai subtil și mai nuanțat decît filmul, respinge însă atitudinea disprețuitoare. Ca să obțin o imagine mai exactă a acestei atitudini am recitit Prințesa de Clèves de Mme de Lafayette, Manon Lescaut de abatele de Prevost, cîteva romane și nuvele de Balzac, Portretul de Gogol, si romanul Jăratec de Sandor Márai. Concluzia la care am ajuns era poate aleasă dinainte dată fiind convingerea mea, influențată bineînțeles de creștinism, că disprețul este un sentiment inacceptabil. Dar exemplele literare, cazurile ca să spun așa ”vii” propuse de aceste nuvele și romane, îi dădeau o justificare suplimentară.
Recitesc, desigur, și pentru pacea sufletului meu. Cu vîrsta, cărțile la care mă întorc sunt din ce în ce mai des meditații morale sau religioase: Norul necunoașterii de un autor mistic englez al cărui nume a rămas necunoscut , gîndurile lui Pascal, eseurile lui Gabriel Marcel, fragmentele Simonei Weil, cărțile lui Josef Pieper, teolog catolic german dispărut la sfîrșitul secolului 20, autori pe care i-a prețuit (sau i-ar fi prețuit) bunul, inspiratul Nicolae Steinhardt.
Pentru dumneavoastră, literatura este „scop în sine” sau mai degrabă „mijloc”?
Amîndouă. Ca în orice activitate umană, calitatea, excelența, este și pentru literatură un scop în sine. O operă literară își propune să reușească, fie la nivelul intrigii, al caracterelor, al plauzibilității sau al surprizei, fie la nivelul stilului și construcției, fie la amîndouă aceste niveluri. În același timp literatura este un mijloc de a cunoaște, sau mai bine spus de a recunoaște trăsăturile umane, de a vibra la manifestările lor, de a le urmări, uneori cu o atenție neliniștită, ca atunci cînd citim Bietul Ioanide de George Călinescu sau Moromeții lui Marin Preda, alteori cu un calm transfigurat, ca atunci cînd parcurgem poeziile postume ale lui Eminescu.
Între speciile literaturii, ce vă este mai la îndemînă, ce simţiti că vă împlineşte mai mult: eseistica sau ficţiunea/ proza? Ce vă apropie mai mult dintre acestea de inima dumneavoastră, cum formulaţi dumneavoastră mai înainte?
Nu știu bine cum să răspund acestei întrebări generoase. Ar trebui poate să precizez că nu am publicat decît cărți despre care aveam senimentul că trebuia neapărat să le scriu. Îndoiala m-a făcut de mai multe ori să mă opresc la jumătatea unui manuscris, dacă nu și mai devreme. Și ca să fiu sigur, pe cele pe care le-am terminat le-am rescris de mai multe ori, de obicei a patra versiune fiind cea care mi se părea că merită să fie supusă publicului. Dat fiind deci că am petrecut multă vreme cu fiecare din cărțile pe care le-am publicat și că am învățat o mulțime cu ocazia fiecăreia dintre ele, îmi sunt toate foarte apropiate.
Există Cartea pe care aţi vrea să o scrieţi şi pe care nu aţi scris-o încă? Sau nu v-aţi desenat / proiectat drumul prin „pădurea” culturii în aceşti termeni?
Aș vrea să termin o carte începută cu ani în urmă, un eseu intitulat Ascultînd literatura. În ea încerc să explic, sau mai bine spus să mărturisesc că ascultarea, înțeleasă ca atenție acordată literaturii, este și o ascultare a sfaturilor, a îndrumărilor pe care ni le propune. Oferindu-ne o încîntătoare bucurie artistică, literatura ne poate deschide în același timp o fereastră, poate chiar o cale, către înțelepciune.
Există oare o lectură inocentă? Şi, legat de aceasta, de ce, de vreme ce e aşa de problematic să vorbim despre inocenţa lecturii, apare aşa de des această temă de reflecţie? E ca şi cum ar exista o nostalgie după o vîrstă de aur a lecturii…
Inocența de care vorbiți se opune obiceiului din păcate foarte răspîndit de a introduce în ce citim ideile prestabilite ale unor sisteme la modă, marxismul de pildă, psihanaliza, sau spiritul diferitelor epoci. Cutare operă este neapărat barocă pur și simplu pentru că a fost scrisă în secolul al 16-lea. Cutare eroină își înșeală soțul pentru că vede în el, în stil freudian, imaginea detestată a tatălui ei. Lupta de clasă explică fiecare roman și piesă de teatru.
Iată un exemplu concret: interpretarea gîndirii lui Pascal dată de un critic marxist din anii 1950. Pascal, cum știm, reflectează la paradoxul uman, la grandoarea gîndirii pe de-o parte și la mizeria vanității, a capriciilor opiniei și a nevoii de distracții, pe de altă parte. Pentru criticul de care vorbesc, aceste trăsături, departe de a reprezenta o imagine fidelă a condiției umane, ar fi fost de fapt rezultatul, tipic francez și la fel de tipic pentru perioada monarhiei absolute, al rivalității de clasă dintre nobilimea de robă (judecătorii și administratorii) și nobilimea de spadă (vechile familii de ofițeri). Pentru cine însă, mă întreb, această rivalitate, dacă ar fi existat într-adevar, are vreo importanță? Paginile lui Pascal, cum spunea atît de bine Mihai Șora, sunt la fel de vii și de exacte azi ca și atunci cînd au fost scrise. Și nu numai pentru francezi sau pentru europeni. Acum cîțiva ani am predat un seminar de trei săptămîni la Osaka în Japonia într-un cerc de studii umaniste frecventat de un grup de directori de mari întreprinderi, oameni surprinzător de modești și de binevoitori. Subiectul, propus de mine, era descrierea societății umane în opera lui Pascal. Într-una din ultimele zile ale cursului, unul dintre participanți m-a întrebat dacă într-adevăr acest autor a trăit în Franța în secolul al 17-lea. Bineînțeles, am răspuns. E de necrezut, a continuat interlocutorul meu, cum cineva care a trăit departe și cu secole în urmă descrie atît de precis ce se întîmplă acum, în secolul al 21-lea, aici, la Osaka, în Japonia.
Am putea numi inocentă această lectură. Poate însă că ar fi încă și mai exact dacă am numi-o lectură atentă, atentă la opera citită și nu diferitele teorii sau opțiuni politice ale cititorului și ale amicilor lui. Vîrstă de aur? Poate că da, dar nu în trecut, ci chiar acum, cînd în cartea pe care o am în față aud și ascult ceea ce ea vrea să spună.
Acum un mileniu și jumătate Boethius descria ”Consolarea filosofiei. Am putea oare vorbi despre „consolările literaturii”? Cum ar fi să fie acestea pentru dumneavoastră?
Consolarea e un termen minunat: dacă vedem în lumea care ne înconjoară o vale de lacrimi, găsim o mîngîiere în filozofie și literatură. Dacă îmi permiteți să fiu ceva mai optimist, am putea de asemenea spune că literatura ne oferă un mod de a înțelege lumea și, de la o distanță protectoare, de a lua parte la bucuria și tristețea ei, la furtunile ei și la cerul ei senin.
In anii 1950, in ciuda terorii si distorsiunilor ideologice, calitatea uman-morala a spatiilor intelectuale si universitare romanesti era mai ridicata decat este astazi. Strict constatativ.
Excelentă lecție de cultură!