Urechile lui Abdulla erau asaltate necontenit de zumzetul ameţitor din piaţa deasupra căreia, când şi când, aidoma spumei pe care o fac valurile mării, se ridicau fragmente de cuvinte şi de fraze. Iar el era stânca de care se loveau. I se scurgeau peste gropile ochilor, pe sub pomeţi, prin barbă. Sub năvala lor se simţea ud leoarcă, de parcă ar fi ieşit din mare…Al cui o fi capul ăsta?… cap… al cui… capul ăsta…Al generalului… al gene… Bugrahan Paşa… gene… învinsul lui Ali Paşa… şi de ce l-au pus… de ce…pus… de ce în… ruşinii… firida… cum… a pierdut lupta… dar Ali ăsta… acest paşă… Ali Tepelena…cum, cum? Paşa rebel din provincia Al bania?… pe unde vine provincia asta? O, foarte departe… n-ai citit ziarele?… în zona de Apus… ţinutul… este ţinutul blestemat al împărăţiei… mai spune-i o dată numele… Albe… Albi… e gălăgie, nu te aud… ce nume…
Provincia asta trebuie să fie foarte departe, îşi zise Abdulla. Fratele lui mai mare fusese trimis acolo în misiune încă din vară, dar prima scrisoare de la el încă nu ajunsese în capitală. Ori de câte ori auzea pomenindu-se numele Albaniei în piaţă, lucru care, din pricina capului din firidă, se întâmpla frecvent în zilele acelea, îi veneau în minte coastele însângerate ale unui cal pe care-l văzuse cândva, în copilărie, la târg. Foarte departe, îşi spuse din nou. Departe şi groaznic. Tavdja Tokmakhan, eroul legendar al ienicerilor, în memoria căruia fusese ridicată coloana
din piaţă, căzuse în luptă, cu patru sute de ani înainte, tot acolo. Era într-adevăr o ţară blestemată.
Zumzetul din piaţă îl înconjura catifelat din toate părţile. Nici frica, nici vremea duşmănoasă nu-l puteau opri. Învăluite în abur, ca şi când ar fi vrut să se ascundă, cuvintele ieşeau cu uşurinţă din guri. Apoi, aceleaşi guri care puţin înainte păcătuiseră atât de cumplit, suflau în pumnii în gheţaţi de ger, în vreme ce în priviri apărea o expresie de nevinovăţie, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Oamenii vorbeau despre colţul acela blestemat al împărăţiei, pe
care unii îl ştiau în Apus, alţii în nord, iar majoritatea habar n-aveau unde se află. Unii erau de părere că tot ceea ce se petrece în provinciile de graniţă e de rău augur şi că statul n-ar trebui să aibă milă de nimeni. Într-adevăr, milă n-o să aibă, răspunse cineva care se dădea cunoscător al politicii statului, după care celălalt îl întrebă dacă asta înseamnă că însuşi padişahul va porni într-acolo… ca atunci… Eu n-am spus aşa ceva şi nici nu l-am pomenit pe padişah, se apără primul. Am vorbit doar despre milă. Dar celălalt insista: când aminteşti de padişah, gândul îţi zboară fără să vrei la milă.
Tâmpiţi, îi categorisi Abdulla. Ca să nu le mai audă flecăreala, încercă să prindă alte discuţii. Se vorbea despre fluctuaţiile bursei şi devalorizarea aurului, despre experimentarea unor arme noi, care aveau să fie încercate chiar în acest conflict, şi despre schimbările prevăzute la Ministerul de Război.Să nu-ţi pară ciudat, îi repeta un turist însoţitoru lui său, în lunile următoare cursul de schimb de la Banca Centrală, ba chiar şi numărul vizelor turistice eliberate de ambasade vor depinde direct de soarta acestui război.
Abdulla simţi brusc că în hărmălaia obişnuită a pieţei s-a căscat un gol. Golul acela se prelungi câteva clipe, apoi fu inundat de valuri de şoapte, de întrebări puse cu jumătate de gură: „cine-i ăsta?“, şi de zgomotul făcut de roţile unei trăsuri. Se auziră ici-colo cuvintele „e marele dregător Halet“, „trece Halet“, iar Abdulla se ridică în vârful picioarelor ca să vadă mai bine. Trăsura cu înaltul dregător al statului trecea chiar la câţiva paşi de el.
Abdulla nu-şi putea dezlipi privirea de pe chipul acela prelung, cu piele străvezie sub care se zăreau venele albăstrii. Ochii demnitarului, acoperiţi de un văl de indiferenţă rece, şi felul cum şedea tolănit pe canapeaua trăsurii îi dădeau un aer misterios, trezind curiozitatea mulţimii.
Abdulla îşi aminti de cuvintele medicului, că există oameni al căror sânge nu se încheagă imediat. În aceste cazuri, spunea el mai departe, trebuie ca în mierea în care se fixează capul să fie picurate anumite substanţe, pe care regulamentul nu le stabileşte cu exactitate. Medicul se plângea mereu de regulament. A venit vremea ca acesta să fie actualizat conform noilor descoperiri din medicină, repeta neîncetat.
Asta-mi mai trebuie acum, să păzesc capete şiroind de sânge, îşi zise Abdulla, urmărind cu privirea trăsura ce se îndrepta spre colţul celălalt al pieţei. Era aproape sigur că scăfârlia cu vene albăstrii a dregătorului Halet era din acea categorie.
— El e cel care adună plângerile îndreptate împotriva lui Ali Paşa şi redactează raportul final pentru sultan, zise careva din dreapta lui Abdulla.
Firida Ruşinii
Ismail Kadare
(roman)
Traducere din albaneză de Marius Dobrescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
©Humanitas Fiction 2016
Abdulla îşi amintea foarte bine ziua în care s-a aflat despre răzvrătirea paşei albanez, despre ecoul ei în capitală, emiterea firmanului care-i schimba numele din Ali Paşa în „Kara Ali“, adică „Ali cel Negru“, şi publicarea, tot în aceeaşi zi, a decretului pentru înăbuşirea răscoalei. Îşi amintea de şuşoteala de pe străzi şi din cafenele, mai cu seamă din cercurile de artişti şi de oameni cu şcoală, şi de lumina din ochii lor, o lumină ciudată ce se ivea ori de câte
ori în împărăţie se iscau tulburări.
