Veşmântul lung, negru, al tinerei femei mătura pământul, trăgând în urma sa praf, pietriş sau câte un tub de cartuş ars. Era Vasiliqia, văduva de douăzeci şi doi de ani a lui Ali Paşa, care păşea printer dărâmăturile cetăţii ocupate, urmată de o mică suită: două dintre femeile sale, un arhitect şi un funcţionar de la Ministerul de Interne, îmbrăcat în straie de derviş. Însoţitorii mergeau tăcuţi în urma umbrei prelungi a femeii, îşi încetineau sau îşi grăbeau paşii după cum păşea şi ea, se opreau acolo unde ea se oprea şi o porneau din nou odată cu ea. Urmărind-o
în linişte, suita păstra mereu aceeaşi distanţă, cu excepţia funcţionarului de la interne, care când se apropia, când se depărta.
Era căutată acea parte a tezaurului vizirului învins care nu fusese încă găsită. O plimbau pe văduvă prin toate cotloanele şi catacombele palatului cu speranţa că-şi va aminti vreun loc unde să fi văzut făcându-se reparaţii ciudate ori urme proaspete de tencuială.
După capul lui Ali, în capitală fusese trimis, sub paza unei unităţi ce număra nouă sute de ostaşi, tezaurul vizirului. Numai că, în loc ca de la centru să vină un semn de recunoştinţă sau pur şi simplu un mulţumesc pentru aurul şi giuvaierele primite, sosise, în mare grabă, unul dintre directorii adjuncţi ai Băncii Centrale. Cei care fuseseră prezenţi acolo în momentul în care omul a coborât din trăsură au înlemnit văzând că, după ce pe uşă ieşiră două obiecte lungi, unul continua să mai iasă, iar obiectele acelea lungi nu erau altceva decât pi cioarele lui, în urma lor apărând trupul, şi apoi capul. Bancherul ceru să fie dus imediat la Hurshid Paşa pentru a-l anunţa că, potrivit unor calcule complicate (Allah, îşi spusese în sinea sa Hurshid Paşa, dar când au avut
timp să facă aceste calcule?), reieşea că tezaurul lui Kara Ali nu fusese găsit în totalitate şi că centrul cerea urgent recuperarea celeilalte părţi. Hurshid Paşa simţi cum îl ia cu frig. Apoi, când fu în stare să articuleze pri mele cuvinte, îi spuse funcţionarului impertinent că va da un ordin special şi va face tot posibilul ca tezaurul să fie găsit, dacă într-adevăr lipsea.
Firida Ruşinii
Ismail Kadare
(roman)
Traducere din albaneză de Marius Dobrescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
©Humanitas Fiction 2016
În vreme ce pronunţa aceste câteva cuvinte, într-unul dintre cotloanele creierului lui se strecură întrebarea
la ce bun să fie lăsaţi să se vânture pe faţa pământului (şi cu atât mai mult să transmită dispoziţii oficiale) asemenea fiinţe ciudate, nemaipomenit de înalte, precum acest bancher încruntat. Era atât de tulburat, încât în momentul acela fusese cât pe ce să creadă că toate relele lumii vin de la oamenii foarte înalţi sau foarte scunzi.Apoi, îndată după plecarea bancherului, porunci să fie puşi din nou la cazne prizonierii din cetate şi trimise să-i fie adusă în cort văduva celui învins, Vasiliqia, care, conform ordinului primit direct de la Înalta Poartă, trebuia s-o pornească chiar în ziua aceea spre capitală.
