Naşterea furată

Mai întâi ne-a fost furată naşterea la spitale şi în clinici. Timp de nouă luni de zile, în loc să ne ocupăm de “CE” se întâmplă, anume că va veni pe lume un copil, noi stăm să citim analize şi ne preocupăm de “CUM” se întâmplă toate astea.
Naşterea ne-a fost furată de aparatele tot mai complicate în spatele cărora stau doctori stresaţi de orice cifră în plus şi care au uitat esenţialul: puterea vieţii care vine. Sigur, faptul că oamenii se preocupă de ce e mai rău (teoria regresiei la zero a fricii a lui Daniel Kahnemann) nu e vina doctorilor, dar spitalele, arată Michel Odent, tind să producă tot mai des un efect de auto-escaladare a panicii şi de minimizare binelui. Când cauţi neapărat răul, orice urmă de risc, tot găseşti ceva până la urmă, vreo 2 la sută de ceva. Dar ai pierdut complet din vedere acel 99 la sută de ştiri OK, pe care ar trebui să te bazezi afecti. Ceva incredibil: nu mai naştem în pântece, naştem cumva pe ecrane. În minte, deci. Nu era naşterea orice dar oricum nu ceva din minte, nu ceva ce se vede, ci o aventură care se petrece în adânc, departe de ochii oamenilor?
După care vine partea a doua a furătorilor, armata a doua: dizivia Bio şi Naturală, în care eu cred, dar, şi aici, nu în obsesia ei. Totul e corect: trebuie ca un copil să asculte muzică în uter, să nu i se taie cordonul, să fie pus pe piept. Şi ca idee, printre altele, e un psalm (vestitul psalm 22) unde scrie aşa: “m-ai scos din pântecele mamei mele şi m-ai aşezat în siguranţă pe pieptul ei”. Totuşi, lista asta de cerinţe anti-spital sau de fapt anti-industrializare, minunată, devine teribilă dacă e văzută ca o listă obligatorie, o succesiune de operaţii, adică… tot un program, în termenii lui Morpheus. Am citit un blog unde femeia povestea cu încântare cum la o clinică privată i s-a făcut totul natural, ca la carte. Părea cumva mai importantă descrierea decât naşterea. O Barbie bio, dar tot o Barbie. Adică, doamna era mai atentă la lista ei – şi totul pare omplet pierdut dacă s-a rupt o verigă a listei -decât la faptul în sine, că acel copil s-a născut.
Avea dreptate Biblia, cu faimoasele pasaje “Dacă nu deveniţi ca nişte copii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”. Adulţii, noi, cei care ştim şi am aflat “lucruri”, devenim prizonierii acestor lucruri. Asta poate că nu ne doare foarte tare când e să ne organizăm o zi de lucru după cum ne taie capul. Dar când trec nouă luni de zile, în care trebuia să meditezi în tăcere, să asculţi muzică şi să te plimbi pe dealuri privind spre cerul albastru şi mulţumind pentru copilul tău care se va naşte, iar tu ai trecut printr-un coşmar technocratic şi imagistic care te lasă epuizat în faţa naşterii, şi te bucuri de un singur lucru, că “e sănătos”… Cine să fie sănătos? Are măcar un nume, te-ai gândit măcar puţin la ea, sau la el, sau te-ai gândit mereu “puţin în jurul ei, mereu alături, în pregătire, în prevenire, niciodată direct, niciodată faţă în faţă sau gând la gând, niciodată cu inima plină, fără inima strânsă”? Sarcina, o epopee “de la inimă la inimă”, se pare că a devenit un design de produs.
Ca să revin la pasajul de mai sus, am pierdut calea copilăriei. Chiar atunci când vrem să facem binele, îl facem rău, adică prea complicat. Rămânem prizonerii binelui pe care vrem să îl facem, şi pierdem de fapt calea adevărului, esenţialul.
Esenţialul, e copilul însuşi. Nu se poate pierde atenţia la asta, fiind mai mult atenţi la analize. Sofismul sau păcatul lumii de azi, e că ne fură atenţia.
Cum am putea scăpa de asta?
Păi, tot copiii ne vor salva.
Când se naşte în fine copilul tău, de care vei avea grijă, de fapt el are grijă să te salveze de răul lumii tale de adult. Anii de creştere a lui sunt anii tăi de descreştere, tot ca în Biblie: “trebuie ca el să crească, iar eu să scad”. Eu, putem citi, este adultul care se auto-distruge.
Copiii, se spune, sunt spontani. Arată cu mâna o mătuşă mai grasă, sau arată că vor o prăjitură. Asta e esenţa copilului? Sigur că nu. E doar unul din atributele a ce este esenţial copilului, anume că nu se teme, nici măcar nu ezită, să meargă la esenţial.
E valabil pentru Biblie – caută împărăţia, şi tot restul va veni pe deasupra. La fel ca un copil, mergi la esenţial, nu te preocupa de altele, restul va veni. La fel ca pentru o naştere: conteaza CE se întâmplă, nu Cum. Şi, în orice caz, nu te lăsa furat de grijile lui Cum, nu lăsa ca acel Cum să îţi murdărească bucuria şi curăţenia lui CE.
Un copil e pe cale să se nască.
Să ne bucurăm. De o mie de ori mai mult şi mai des decât grija pe care o aduce această bucurie cu ea.
Notă. Sigur că că sunt cazuri în care e nevoie de analize. Eu vorbesc în acest articol de cei peste 95 la sută dintre părinţi care în peste 95 la sută din cazuri se stresează pentru orice, iar la finalul sarcinii vor avea un sentiment trist: le-a trecut sarcina cu griji inutile.
Şi nu vorbesc de doctorii pe care îi cunosc.