Războiul drogurilor – realitatea ca ficțiune

De curând, Marin Mălaicu-Hondrari a tradus în română un roman foarte bun – Zgomotul lucrurilor în cădere – aparținând unui scriitor columbian necunoscut până acum în spațiul nostru literar. Juan Gabriel Vásquez (n. 1973) este unul dintre cei mai importanți scriitori ai noii generații latino-americane. Cu studii de drept (absolvite cu o teză având ca subiect răzbunarea ca prototip legal în Iliada, sic!), dar și cu un doctorat în literatura latino-americană la Sorbona, tânărul scriitor columbian a devenit un „chiriaș al literaturii”, din Franța mutându-se în Belgia și apoi în Spania. Abia după 16 ani s-a întors în Bogotá. Vásquez nu a plecat din Columbia din cauza violențelor, ci pentru a putea deveni scriitorul care și-a dorit, pentru libertatea de a se simți un străin, înscriindu-se, din acest punct de vedere, într-o celebră tradiție sud-americană.

În 2014 a câștigat International Dublin Literary Award pentru romanul Zgomotul lucrurilor în cădere, roman publicat în 2011, cel mai recent dintre cele trei romane publicate până acum. Apreciat de Carlos Fuentes sau de Mario Vargas Llosa, Vásquez a fost influențat puternic de americanul Philip Roth și germanul Max Sebald, dar și de Javier Marías, Joyce sau Joseph Conrad. Vásquez se dovedește extrem de preocupat de tot ce însemnă explorare în misterul ființei, cărți precum Demonii, Marele Gasby, Austerlitz sau Pastorala americană fiind preferate Unui veac de singurătate, căci sunt construite în jurul curiozității stârnite de felul de a fi al altei ființe, iar aceasta nu este doar o strategie literară, ci modus vivendi.
Literatura sa se constituie ca o reacție la realismul magic al lui Marquez, Vásquez preferând să transpună literar istoria plină de cruzime care a zguduit Columbia. Pentru el, America Latină nu e magică, ci tragică, realitățile sociale ale Columbiei având suficient „fantastic” pentru a se transforma în ficțiune. Fluturilor galbeni le preferă transpunerea în pagină a masacrului muncitorilor de pe plantațiile de bananieri, de exemplu. Este o opțiune marcată de propria experiență, căci adolescența lui Vásquez a coincis cu perioada cea mai violentă din anii ’80 – ’90, când se purtau lupte teribile între cartelurile rivale și stat sau între grupări teroriste. Bombe cădeau în Bogotá tot timpul, vizați fiind politicieni, procurori, intelectuali. Numai că aceste violențe atingeau pe oricine și cel mai ciudat era poate că oamenii se obișnuiau cu asta, că își trăiau o viață „normală” astfel.

De la 11 ani, Vásquez a experimentat tot felul de strategii de adaptare la violență și la frică, strategii de supraviețuire, traficul de droguri schimbându-i viața, deși nu a avut nicio legătură directă cu cocaina, așa cum i se întâmplă și personajului principal din romanul Zgomotul lucrurilor în cădere. A plecat din Columbia abia în 1993, după ce șeful cartelului Medellin, Pablo Escobar, a fost ucis și violențele s-au atenuat. Dar l-a marcat puternic faptul că în ultimii ani ai „domniei” lui Escobar, acesta ucisese peste 1000 de polițiști și mulți oameni simpli care se găseau întâmplător în preajma acestora. Până la 23 de ani, a văzut trei oameni împușcați, alți apropiați ai familiei sale sau ai prietenilor murind într-un război care nu era al lor.

Episodul istoric care l-a marcat definitiv pe Vásquez a fost asasinarea candidatului liberal Jorge Eliécer Gaitán, asupra căruia, în plină mulțime, s-au tras focuri de armă, ca și în cazul lui Kennedy. Asasinatul a aruncat Columbia într-un război rece, întins de-a lungul a zece ani, purtat între simpatizanții liberali, conservatori și grupările de gherilă. Este un episod care apare și în primele pagini ale romanului Zgomotul lucrurilor în cădere, Vásquez considerând că literatura trebuie să coboare în locuri întunecate de unde să se întoarcă cu știri, dar, în același timp, să arunce lumină asupra zonelor sumbre din suflet. Interesul său, așa cum declara într-un interviu, este să exploreze „colțurile întunecate ale istoriei columbiene care ne-au făcut ceea ce suntem acum”. Prin urmare, romanele sale sunt nu doar ficțiune, ci acte de înțelegere, de investigare a realității.

Această concepție asupra literaturii este strâns legată și de concepția asupra istoriei. Vásquez crede că așa-zisa istorie este doar un punct de vedere părtinitor, expus de cineva, o posibilitate printre multe altele, o poveste spusă de putere, iar literatura ar trebui să recupereze adevăruri reprimate, să arate că nu există un singur adevăr, o singură istorie, un singur trecut. Idealul este, din acest punct de vedere, să readucă la viață trecutul Americii Latine pentru a putea căpăta control asupra viitorului. De la Conrad și Naipaul a învățat să privească înspre țara sa ca înspre un tărâm cu neguri, ori măcar colorat în gri, a învățat că e bine să ai o relație tensionată cu propria țară (o formă de loialitate), că istoria trebuie privită prin indivizi și că deplasarea fizică este o sursă de energie creatoare.
Având în fundalul literaturii sale o astfel de concepție asupra istoriei, Vásquez mută centrul de interes dincolo de violențele istorice, înspre sufletul oamenilor, scoțând în evidență relația dintre om și societate, oglindind felul în care istoria distruge vieți individuale, trecutul devorând prezentul. Pus sub semnul narco-realismului, romanul Zgomotul lucrurilor în cădere își propune și reușește „să salveze” războaiele de droguri din clișeele la care le-au redus melodramele ieftine și filmele simpliste de Hollywood, miza fiind aceea de a arăta cum războaiele drogurilor afectează traumatic viața celor neimplicați, așa cum a fost și viața sa. Astfel, romanul pune accent pe consecințele psihologice ale violenței. Nu imagini ale violenței în sine. Violența din realitate nu devine redundantă în roman. Ficțiunea pătrunde în cotloane ascunse ochiului, în spații morale sau emoționale. Violența și drogurile rămân un fundal, în prim plan trece felul în care acestea distrug viețile soților din mai multe generații, ale copiilor, ale mamelor, ale taților. Traumele se prind în lanț, într-o scriitură sofisticată, labirintică, metaforică.

Un hipopotam ucis în anul 2009, scăpat din grădina zoologică a lui Escobar (pe care autorul însuși o vizitase, pe ascuns, în copilărie), îi trezește lui Atonio Yammara, profesor de drept (își luase diploma de licență în drept cu o teză despre nebunie ca exonerare de răspundere penală în Hamlet), amintiri tragice din anii ’90, legate de Ricardo Laverde, pilot implicat în traficul de droguri, cel care, deși îi era aproape necunosut (tocmai zonele obscure ale vieții sale îl fascinaseră), avea să îi schimbe radical și definitiv viața. Pe a lui și pe a celor din jur, deși se iluzionase că îi poate proteja: „Numai viața mea era contaminată, familia mea se afla încă în adăpost: la adăpost de ciuma din țara mea, de zbuciumata ei istorie recentă; la adăpost de tot ce m-a hăituit pe mine și pe atâția alții din generația mea (și din altele, desigur, dar mai ales din a mea, generația născută cu acele curse, cu avioanele pline de pungi, pungi și iar pungi cu marijuana, generația născută odată cu războiul împotriva drogurilor și care i-a trăit consecințele)”. Amintirea lui Laverde și a unor momente petrecute cu acesta se preschimbă într-o fantomă fidelă. Ce urmează este „un exercițiu de rememorare, care până la urmă nu aduce nimic bun și nu face decât să ne încurce, întocmai ca săculeții aceia cu nisip pe care și-i leagă atleții de pulpe când se antrenează”. La 40 de ani își scrie povestea vieții, miza fiind încercarea de a afla și de a înțelege mai mult din viața lui Laverde pe care îl cunoscuse într-o sală de biliard, după eliberarea din închisoare a acestuia, iar între ei născându-se o apropiere ciudată. Niște gloanțe care îi găsesc într-o seară împreună vor aduce pentru Laverde moartea, iar pentru Yammara o mutilare fizică, psihică și sexuală. Mulți dintre anii care vor urma, Yammara îi va petrece căutând să înțeleagă.

Romanul explorează și alte perioade istorice zbuciumate ale Columbiei, cum ar fi anii ’30 când trăia bunicul lui Laverde, veteran al războiului din Peru, cel de la care moștenise pasiunea pentru pilotarea avioanelor. Toate aceste realități istorice sunt legate, umanizate și prin povești de dragoste nu mai puțin dureroase, nu mai puțin violente. Înstrăinarea lui Yammara de soție și de fiică, dragostea spulberată dintre Laverde și Elena (voluntară în cadrul Peace Corps din Columbia), dar și relația dintre Yammara și fiica lui Laverde, cei doi întânindu-se peste ani din nevoia de a găsi răspunsuri – conferă romanului o densă textură a interiorităților răvășite, a destinelor care se prăbușesc lent, iremediabil: „zgomotul lucrurilor în cădere, de la înălţime, un zgomot sacadat şi tocmai de aceea etern, un zgomot care nu mai încetează, care din acea seară continuă să răsune în mintea mea şi nu dă semne că ar vrea să dispară, un zgomot care va rămâne mereu suspendat în memoria mea, atârnând acolo ca un prosop în cui.”

Una dintre cele mai tulburătoare scene ale romanului este cea în care Yammara îl duce pe Laverde la Casa de Poesia, vechea reședință a poetului José Asunción Silva, devenită centru cultural, pentru ca acesta să poată asculta o înregistrare despre care avocatul nu știa nimic. Vor asculta fiecare în căști înregistrări împătimite. Una a vieții care se transformă în moarte: înregistrarea din cutia neagră a avionului care îi aducea lui Laverde soția înapoi, dar care se prăbușește, băbatului rămânându-i doar sunetele prăbușirii. Alta a literaturii care respiră viață, Yammara ascultând un poem al lui Silva. Ambele înregistrări îi fac pe cei doi să planeze dincolo sau dincoace de viața reală, să trăiască dureror în altă dimensiune. „Și-a mea umbră născocită de la razele de lună”… ecoul acestor versuri îl va însoți pe Yammara și dincolo de momentul împușcării care se va petrece în aceeași seară. O seară ce va fi și începutul propriei prăbușiri: „Dar viața mea? Nu a început și viața mea să se prăbușească în acea clipă, zgomotul acela nu era zgomotul căderii mele, care începuse acolo fără ca eu să știu? «Deci și tu vii din cer?», îl întreabă Micul Prinț pe pilotul care povestește și m-am gândit că da, că și eu căzusem din cer, dar nu exista nicio dovadă a căderii mele, nu exista o cutie neagră pe care să o consulte cineva, și nici de la căderea lui Ricardo Laverde nu exista nicio cutie neagră, viețile omenești nu beneficiază de un asemenea lux tehnologic”.

În romanul lui Vásquez, oamenii sunt priviți în ipostaza de anexe ale istoriei, violențele legând într-un lanț al traumelor vieți altfel străine. Paginile surprind acut și în același timp subtil vibrațiile de suprafață, dar și de profunzime ale existențelor. O meditație asupra destinului, asupra puterii fricii de a schimba vieți, asupra singurătății și asupra singurătății împărtășite (cum este cazul nopții pe care Yammara o petrece cu fiica lui Laverde), o intrigă construită cu mare grijă, o atmosferă a Bogotei extraordinar de bine conturată, personaje rotunde, autentice, un amestec compact de trecut și de prezent, dar și de vieți întretăiate – toate acestea fac din Zgomotul lucrurilor în cădere o carte originală, profundă și frumoasă.

Juan Gabriel Vásquez, Zgomotul lucrurilor în cădere, Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Polirom, 2015