Simon Sebag Montefiore, „Tînărul Stalin” (1)

Stalin a descoperit romanele lui Victor Hugo, mai ales Anul ’93, al cărui erou Cimourdain, preotul revoluţionar, avea să devină unul dintre idealurile sale. Dar Hugo era strict interzis la seminar.
Părintele-inspector Ghermoghen l-a prins pe Stalin cu Anul ’93 şi a poruncit „să fie pedepsit printr-o şedere prelungită la carceră”. Apoi Soso a fost descoperit cu un alt Hugo de un alt preot băgăcios: „S-a văzut că Djugaşvili este înscris în Biblioteca Ieftină şi citeşte cărţi acolo. Astăzi i-am confiscat Oamenii mării de V. Hugo. Îi dădusem deja un avertisment în legătură cu volumul Anul ’93. Semnat: inspector adjunct V. Murahovski”.
Tînărul Stalin a fost încă mai influenţat de operele scriitorilor ruşi care făceau senzaţie în rîndul tinerimii radicale: poemele lui Nikolai Nekrasov şi romanul lui Cernîşevski Ce e de făcut? Eroul acestuia din urmă, Rahmetov, a devenit pentru Stalin prototipul revoluţionarului ascetic, cu o voinţă de fier. Ca şi Rahmetov, Stalin a ajuns să se considere „un individ special”.
În scurt timp, a fost prins citind o altă carte interzisă „pe scările şcolii”, pentru care a primit, „la ordinul rectorului, o şedere prelungită la carceră şi o mustrare severă”. Îl „idolatriza pe Zola” – dintre romanele scriitorului parizian, preferatul său era Germinal. Citea Schiller, Maupassant, Balzac şi Bîlciul deşertăciunilor de Thackeray în traducere, Platon în originalul grecesc, istoria Rusiei şi a Franţei – şi împărţea aceste cărţi şi celorlalţi băieţi. Era entuziasmat de Gogol, Saltîkov Şcedrin şi Cehov, ale căror lucrări le ţinea minte şi „le spunea pe de rost”. Îl admira pe Tolstoi, „dar era plictisit de creştinismul lui”, şi mai tîrziu în viaţă avea să noteze „ha-ha-ha!” pe marginea reflecţiilor tolstoiene despre mîntuire şi salvare. A însemnat insistent un exemplar al Demonilor, capodopera dostoievskiană despre conspiraţia revoluţionară şi trădare. Aceste volume erau introduse clandestin în seminar, prinse la brîu pe sub stihare. Stalin glumea mai tîrziu că trebuise să „exproprieze” – să fure – o parte dintre cărţi de la librărie în numele revoluţiei.

Simon Sebag Montefiore
Tînărul Stalin
Traducere de Justina Bandol
Polirom, 2015

Hugo nu a fost singurul scriitor care i-a schimbat viaţa: un alt romancier i-a schimbat numele. A citit romanul interzis al lui Alexandre Kazbeghi Paricidul, al cărui erou este un clasic haiduc caucazian numit Koba. „Ceea ce ne impresionau pe mine şi pe Soso”, scrie Iremaşvili, „erau operele literaturii noastre care glorificau lupta georgienilor pentru libertate”. În acest roman, Koba se luptă cu ruşii, sacrificînd totul pentru soţia şi ţara lui, apoi răzbunîndu-se cumplit pe duşmanii săi.
„Koba a devenit zeul lui Soso şi a dat sens vieţii lui”, spune Iremaşvili. „Îşi dorea să devină ca el. Şi-a spus «Koba» şi a insistat să-l numim aşa. Chipul îi radia de mîndrie şi de plăcere cînd îi spuneam «Koba».” Numele acesta a însemnat foarte mult pentru Stalin – răzbunarea muntenilor caucazieni, neîndurarea banditului, obsesia loialităţii şi a trădării şi sacrificiul individului şi al familiei de dragul unei cauze. Era un nume pe care Soso îl iubea deja: numele de botez al celui care-i fusese „al doilea tată”, Egnataşvili, era Koba, diminutiv de la Iakob. „Koba” a devenit un nom de révolution preferat şi o poreclă. Dar prietenii apropiaţi îi spuneau în continuare Soso.

Versurile lui apăreau deja în ziare, dar, la şaptesprezece ani, în toamna lui 1896, Stalin a început să şi piardă interesul faţă de studiile religioase şi chiar faţă de poezie. La şcoală a devenit, din al cincilea, abia al şaisprezecelea printre cei de o seamă cu el.
*
După stingere, cu urechile ciulite la apariţia neaşteptată a lui Pată Neagră, băieţii dezbăteau în şoaptă, dar cu vehemenţă, marile teme existenţiale. La peste şaptezeci de ani, dictatorul chicotea încă amintindu-şi de aceste discuţii. „Am devenit ateist în primul an”, spunea el, fapt care a stîrnit dialoguri în contradictoriu cu alţi băieţi, precum piosul lui prieten Simon Natroşvili. Dar, reflectînd mai mult, Natroşvili „a venit să mă vadă şi şi-a recunoscut greşeala”. Stalin a fost încîntat, pînă cînd Simon a continuat:
— Dacă Dumnezeu ar exista, atunci iadul ar exista şi el. Şi întotdeauna acolo e un foc uriaş. Cine ar putea să aducă suficiente lemne ca să ţină aprins un asemenea foc? Ar trebui să fie lemne la nesfîrşit – şi cum ar putea exista lemne la nesfîrşit?
— Am izbucnit în rîs! îşi amintea Stalin. Crezusem că Simon ajunsese la concluziile juste prin raţionament filosofic, dar de fapt el devenise ateist de teamă că nu existau suficiente lemne pentru focul iadului!
Soso a trecut de la simpla împărtăşire a ideilor revoluţionare la rebeliune deschisă. Exact în această perioadă, unchiul său Sandala, fratele lui Keke, a fost omorît de poliţie. Stalin nu a vorbit niciodată despre asta, dar trebuie să fi fost un eveniment care l-a marcat.
Era ca „argintul viu” şi a trecut de la romancierii francezi direct la Marx: a plătit cinci copeici ca să împrumute Capitalul pentru două săptămîni.