Într-un mod straniu, atmosfera Recviemului se aseamănă cu spiritul iertării şi împăcării pe care îl întâlnim în ultimul act din Nunta lui Figaro. Mozart nu ţinea niciodată prea mult supărarea, de cele mai multe ori chiar deloc. Îmi aminteşte de unul din vechii prieteni ai Dr. Johnson de la Pembroke College: „Domnule, mă străduiesc să fiu filozof, dar veselia îmi pune mereu beţe în roate”.
Chiar şi pe patul de moarte, de fapt mai ales pe patul de moarte, Mozart ştia că până la urmă totul va ieşi bine. Cu greu ne-am putea imagina două lucrări mai deosebite decât Nunta lui Figaro şi Recviemul, şi totuşi ambele transmit acelaşi mesaj, care, într-un fel, e tema propriei lui vieţi: „Să nu disperi niciodată.”
[…] Îl iubea pe Dumnezeu, îşi iubea familia, prietenii şi, mai presus de toate, munca – pentru el era o îndatorire în slujba Domnului –, şi asta era tot ce-şi putea dori un om rezonabil, sau chiar un om nerezonabil. Dumnezeu să-l binecuvânteze!
(Paul Johnson, Mozart. O viaţă, trad. de Liliana Donose Samuelsson, Bucureşti, Humanitas, 2015
