Literatura a fost, vreme de decenii, pentru Mario Vargas Llosa, focul care a ars spre a întreţine vitalitatea unei existenţe: longevitatea sa creatoare şi capacitatea sa proteică de reinventare sunt inseparabile de energia locuind spiritul său. Dincolo de mode, dincolo de ideologii, dincolo de patimi şi de orbiri, Vargas Llosa a apărat majestatea delicată a ficţiunii, ca alternativă la pedestra înşiruire de clişee şi de teze.
Publicistica editată acum în seria de autor de la “ Humanitas Fiction” este oglinda polifonică în care autorul se contemplă: deceniile existenţei devin text, iar cadenţa operei capătă nemurirea unui cristal ce îşi are propria sa geometrie diafană. Reflecţiile lui Llosa sunt, alături de paginile lui Borges sau de cursurile lui Nabokov, printre cele mai pătrunzătoare şi vizionare investigaţii în spaţiul literaturii. Acolo unde critica oarbă caută să edifice sterile construcţii savante, Llosa alege, în linie flaubertiană, cuvintele potrivite spre a a evoca un miracol al imaginaţiei şi al insurgenţei.
Ficţiunea
Vargas Llosa nu are nimic provincial sau doctrinar în critica sa. Parte a unui moment auroral al impunerii literaturii latino- americane, el este atent la dinamica ideilor, refuzând tentaţia simplificărilor şi a vulgarizării. Peruan, dar şi cetăţean al lumii, prozator şi umanist, Llosa redă artei locul pe care i-l refuză cei ce cred în primatul dogmei. Inamic al filistinismului, ( în accepţiunea sa nabokoviană), Llosa posedă timbrul ce se distinge cu claritate şi subtilitate.
Llosa imaginează, în aceste decenii, o extraordinară anatomie a literaturii: ochoul său se îndreaptă spre acel nucleu de libertate insurgentă şi de imaginaţie ce nu poate fi tăgăduit decât cu riscul castrării şi distrugerii artei. O literatură comodă, dedicată temelor comune şi supusă stăpânirilor vremelnice, pregătită doar să procure divertisment facil, este ceea ce Llosa denunţă . Literatura pe care o convoacă este foc, este tumult, este creaţie, este erupţia unui miez de lavă ce sparge bariere. O asemenea literatură nu se poate concepe pe sine decât în răspăr cu monolitismul puterii.
Llosa se desparte de contemporanii săi, de la Garcia Marquez la Cortazar, în clipa în care nu acceptă orbirea ideologică şi alinierea partinică. Privirea sa nu poate ignora realitatea tiraniei, în virtutea unui comandament al falsei solidarităţi. Llosa nu poate fi nici rapsodul revoluţiei lui Castro şi nici apărătorul URSS: tragedia continentului său nu îl îndrumă spre utopie, ci spre luciditatea liberală.
Llosa este pregătit să reafirme, implacabil şi politicos, unicitatea ontologică a ficţiunii care nu este o copie stearpă şi plată a realităţii. Critic al “noului roman “ francez, în care vede un impas al sterilităţii glaciale, Llosa este un flaubertian, în măsura în care ambiţia sa este de a găsi acel ton just cu care să facă vizibilă taina unei cosmogonii.
Acel adevăr al minciunii la care revine este întruchiparea puterii romanului de a contrapune finitudinii vieţii nemurirea timpului ce se cuprinde pe sine.
Ficţiunea nu este şi nu poate fi doar material documentar, iar ceea ce Llosa admiră la Hugo sau la Faulkner este geniul zidirii şi curajul de a explora un teritoriu mai intins decât oricare destin trecător omenesc. Lecţia de literatură a lui Llosa se cere recititită mai ales de cei care cred că teza este unicul reper critic şi că denunţul ideologic este singura formă de manifestare intelectuală autentică.
Sobrietatea adesea melancolică a lui Llosa trece în paginile sale. Panorama în fragmente dedicată literaturii latino- americane suprapune peste arta cititorului eleganţa stoică a destinului său. Llosa este, în aceste secvenţe, personaj al poveştii pe care o scrie. În America Latină sau în exil, întâlnirile sunt memorabile şi nimic din ceea ce este plat sau pedestru nu pătrunde aici. Delimitările lui Llosa sunt tranşante în dicţiunea lor elegantă. Literatura căreia îi aparţine este mai mult decât un efort de protest social. Emancipată de complexele de inferioritate, ea atinge, o dată cu veacul XX, vibraţia canonică a capodoperelor.
Magistrala lecţia de literatură a lui Vargas Llosa dezvăluie ordinea textului ce se sustrage dictatului ideologiei şi limitării vieţii .Conversaţia cu tradiţia este parte din acest flux care nu se poate opri. Un monument precum “ Războiul sfârşitului lumii” se iveşte din dialogul cu Euclide da Cuhna şi cu Jorge Amado. Dincolo de depoziţie se află teatrul electric al ficţiunii: privirea lui Llosa pătrunde, temerar, în acest domeniu al imaginaţiei eliberate.
