“Tot cu bunicuţa de mînă, Baroane? Tot cu frăţiorul mai mare, şcolit la Moscova, intri în ring? Încă nu eşti în stare să-ţi sufli nasul de unul singur? Cînd ai să fii presedinte, tot tunsul din Piaţa Unirii o să-ţi şoptească la ureche ce-ai de făcut?
Baroane, baron roşu de Colentina! Umblă vorba că nu eşti bărbat, chiar daca ai mii şi mii de ouă. Acum se vede că e aşa: nu eşti bărbat, Baroane! Eşti iepuraşul care strigă cel mai tare „Prindeţi iepuraşul!”, ţi-e frică pînă şi de umbra ta.
Se zice că eşti social-democrat, Baroane. Şi că toţi din jurul tău sunt social-democraţi. Că vreţi dreptate pentru toţi şi protecţie socială. Cum dreptate, cînd sunteţi putred de bogaţi? Şi cînd toţi ceilalţi sunt putred de săraci? Asta-i dreptate, Baroane? Ce social-democrat stă călare pe saci de bani? Ce social-democrat are fabrici şi ferme şi conturi în bănci elveţiene? Ce social-democraţi mai împart o ţară-n felii ca pe-un tort şi cumpără deodată jumătate din Delta Dunării?” – aşa începea un textul tăios la adresa lui Adrian Năstase, un document de presă care a marcat într-un mod pregnant peisajul mediatic din toamna lui 2004. Articolul a fost publicat în cotidianul “Jurnalul naţional”, se intitula “Baroane!” şi purta semnătura prestigioasă a lui Mircea Cărtarescu. Editorialul lui Mircea Cărtarescu a intrat în istoria presei post-decembriste şi, mai tîrziu, a dat şi titlul unei cărţi publicate de editura Humanitas. (link volum – http://www.humanitas.ro/humanitas/baroane). Textul, în versiunea de ziar, apărea în final de 2004 într-un context electoral extrem de agitat, unul în care destinatarul său numărul unu era finalist la alegerile prezidenţiale de atunci.
Peste un deceniu, publicat de data aceasta pe un cunoscut portal – www.contributors.ro – un alt text face o carieră publică impresionantă. Începe aşa: “N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al țării. Iar fiind și țara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.
Nu știu dacă m-am așezat vreodată cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?) să scriu o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți, o „scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți singurul cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația, începând să scriu, că e ca și cum vom sta de vorbă singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa cuiva. Altfel spus, deși suntem pe scenă, am uitat de sală înainte de a începe spectacolul. Aș vrea să știți de la bun început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu de un „pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele. Ele nu vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o oglindă, în speranța că ați putea fi dispus, fie și o clipă, să deslușiți în ea imaginea celui care, candidând, își propune să conducă o țară. Vă las să judecați apoi dacă, punându-vă în locul meu, v-ați da sau nu pe mâna lui.” Textul se numeşte “Fie-vă milă de noi, domnule Ponta”, autorul său este Gabriel Liiceanu, iar în versiunea sa electronică, acest document a atins cifre incredibile de audienţă – peste 300.000 de vizualizări în doar două săptămîni. În luna noiembrie a acestui an, cu acest text inclus, apare un volum intitulat “Fie-vă milă de noi. Şi alte texte civile”.
În 10 ani, aşadar, două texte- document. Primul, semnat de Mircea Cărtărescu. Al doilea, de Gabriel Liiceanu. Cine va dori să studieze şi să aprofundeze istoria recentă – istoria politică, socială, mediatică – nu va putea trece peste aceste două borne extrem de relevante pentru această perioadă.
