Lumea bună nu se dă în vânt după topuri. E la modă să critici topurile, arbitrariul lor, suficienţa comentatorilor. Pentru mine, însă, topurile păstrează ceva din sentimentul recuperator şi anamnetic, specific sfârşitului de an. Sunt confesiuni indirecte ale celui care îşi enunţă retrospectiv emoţiile trăite într-un interval de timp. Sunt ocazii de a confrunta două sau mai multe lecturi, prilej de polemici cordiale. În fine, pot constitui şi o restanţă adolescentină din vremea când, scandalizându-i pe cei adânciţi în dogme, topurile generau puterea exemplului pe care îl prilejuia ascensiunea new-entry-ului demolator de prejudecăţi şi de statistici. Aşa încât să-mi fie îngăduit a nu renunţa, nici în continuare, la adicţiile mele infantile. Stau mărturie câteva însemnări răzleţe despre lecturile cu profit ale anului care s-a încheiat.
Cărţi (*literatură română: eseu – proză – poezie – critică)
1. Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor (Polirom) – pentru mine, indiscutabil, cartea anului şi, deopotrivă, surpriza anului. Virajul spectaculos, dinspre dorinţele lichide ale unui lung poem în proză înspre piatra dură a unei proze realiste, cu accente ruseşti, m-a cucerit. Sunt dispus să recunosc farmecul inegal al acestui volum, provenit, probabil, şi din dorinţa obsedantă a prozatoarei de a schimba, mai mereu, şirul de măşti narative, ceea ce se simte în special în ultima parte a cărţii, unde survine, oferind deliciile unui teren accidentat, anecdoticul. De ce ar fi asta o scădere? Poate în ochii criticilor profesionişti, nu şi în ai mei: facultatea fundamentală a criticului este să ştie să admire. Dacă nu, e mort. Cartea Ruxandrei Cesereanu va fi, sunt sigur, ultima mare reuşită din acest lung şir al exploatării artistice a produsului cultural pe care ni-l pune la dispoziţie procesul comunismului. Aceasta, şi nu „Dragul meu turnător”, confesiunea lui G. Liiceanu, asupra căreia s-a pronunţat recent şi de o manieră convingătoare Alex Goldiş în Cultura.
2. Ştefan Borbély, Civilizaţii de sticlă (Limes) şi Adriana Babeţi, Amazoanele. O poveste (Polirom) – două texte, două poveşti în oglindă, ambele de o eleganţă şi de o erudiţie sclipitoare, în maniera deja binecunoscută. O axă a excelenţei ardeleneşti, Cluj – Timişoara. Faptul că una a câştigat premiul „Cartea Anului” oferit de România literară, iar cealaltă a trecut cam insuficient observată, nu are vreo relevanţă axiologică. Diferenţa dintre ele se face doar la nivelul siglei editurii, una apărând la mica şi inimoasa editură a poetului Mircea Petean, cealaltă la gigantul editorial Polirom, care este în măsură a oferi beneficii de imagine net superioare.
3. Cosmin Perţa, Vizita (Herg Benet) – „poveşti de viaţă”, cum s-ar spune în clişeele de la TV, însă ce poveşti! Mizând pe întoarcerea la reţeta onirică, scriind o proză cărtăresciană (apariţia celui mai talentat scriitor român contemporan ca personaj într-una dintre poveştile din Vizita spune câte ceva despre acest mecanism), ceea ce lasă în urmă autorul este un pariu câştigat. Cine a crezut că redactorul de la „Tracus Arte” este doar un poet, nu şi un prozator de certă vocaţie, s-a înşelat.
4. Mihai Zamfir, Plecând de la cărţi (Spandugino) – pentru mine, eseistica lui Mihai Zamfir, pe care o cunoşteam prea puţin până acum, a fost o revelaţie. Concentrarea unui spirit minuţios şi organizat, de o certă vocaţie critică, pe tronsoanele criticii culturale a Lumii-Text, încercând să-i găsească, acesteia din urmă, rost şi coerenţă.
5. Paul Cornea, Daniel Cristea-Enache, Ce a fost – cum a fost (Polirom). O privire pătrunzătoare şi onestă, cum remarca şi Livius Ciocârlie, dinăuntrul sistemului comunist. O carte care merită o re-lectură în paralel cu volumul de memorii al lui Ion Ianoşi, Internaţionala mea (2012).
6. Dinu Pillat, Mozaic istorico-literar. Secolul XX (Humanitas), ediţie îngrijită de George Ardeleanu şi Monica Pillat, prefaţă de G. Ardeleanu. Efortul ştiinţific şi recuperator al cercetătorilor merită toată consideraţia, cu atât mai mult cu cât, în cazul lui Dinu Pillat, gestul recuperator are o acoperire deopotrivă morală, ca act de justiţie reparatorie, şi literară. Fapt îmbucurător, importanţa seriei de autor Dinu Pillat a mai fost semnalată cu insistenţă şi de alţi critici tineri, precum Răzvan Voncu şi Cosmin Ciotloş.
7. Lionel Decebal Roşca, La umbra timpului în floare (Casa Cărţii de Ştiinţă) – în opinia mea, cea mai bună carte despre protocronismul românesc. Un efort recuperator şi un spirit sintetic care merită (re)cunoscute şi apreciate din plin, întrucât autorul volumului este o apariţie mai mult decât discretă în peisajul critic românesc. Profesor la Facultatea de Litere din Cluj, L. D. Roşca este, contrar aparenţelor, un spirit incisiv şi polemic, care lucrează cu o bibliografie la ordinea zilei şi care ştie să incite.
8. Mircea Muthu, Panoramic sud-est european (Eikon) – deşi tipărit în 2012, volumul a fost lansat, la Cluj, abia în februarie 2013. Strădaniile unui spirit european, distins şi rafinat, de a ne scoate basma curată în faţa unei Istorii căreia i-am întors spatele de multe ori (sau Ea nouă?). Operând cu cel mai seducător limbaj critic existent în peisajul nostru contemporan, lipsit de ermetisme academice, deşi vine de la Profesorul Universitar prin excelenţă, Mircea Muthu îşi continuă parcursul editorial de excepţie, într-un an omagial, prilejuit de împlinirea unei cifre rotunde. Sărbătorindu-l pe el, elogiem şi şcoala filologică clujeană de înaltă ţinută universitară. Cele două părţi se confundă, dacă ţinem cont că profesorul Muthu este produsul ei nr. 1.
9. Ştefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească) – deşi cu un entuziasm mai temperat decât al lui Mihai Iovănel sau decât al lui Alex Goldiş, trebuie să recunosc prospeţimea şi maturitatea poeziei unui tip de …nici 22 de ani. Iar, dacă stau bine să mă gândesc, da: precocitatea lui este, într-adevăr, entuziasmantă. Era de aşteptat ca poezia generaţiei sale să provoace minţile moraliştilor deranjaţi de pădurile electro ale sexualităţii extrovertite. Oricum, Baghiu se află încă la începutul drumului. De muncă, mai e destul.
10. Radu Paraschivescu, Maimuţa carpatină (Humanitas) – dacă poate alţii nu s-au gândit, aş spune-o eu: o carte didactică, first of all, numai bună de pus şi în sala profesorală, dar care ar avea succes şi la clasă, în discuţiile cu elevii. Un excelent auxiliar didactic, mai ales când predai Caragiale. Sau, de ce nu, chiar şi la orele de dirigenţie. O combinaţie de humor şi înţelepciune. Nu întâmplător, şugubeaţa carte a lui Radu Paraschivescu a avut, în cadrul lansării de la Târgul Gaudeamus 2013, un singur (mare) recenzent: Andrei Pleşu.
Note:
1. Un regret: nu am avut timp (şi nu am în continuare) să citesc cartea lui George Neagoe despre Şt. Augustin Doinaş, pe autorul căreia îl apreciez pentru cronicile din Cultura.
2. La Muzeul Literaturii Române înţeleg că au apărut şi că vor continua să apară în colecţia „Aula Magna” câteva studii extrem de interesante, rezultate ale unor cercetări postdoctorale. Dintre cele apărute deja, selectez aici câteva care vor deveni în scurt timp, lecturi obligatorii, întrucât tratează aspecte esenţiale ale culturii şi civilizaţiei româneşti: Modernitate şi reacţii antimoderne în cultura română, de Oana Soare, Sincronizarea criticii româneşti postbelice în deceniile opt şi nouă. Teorii, metode, critici, de Alex Goldiş, Existenţialismul românesc interbelic, de Paul Cernat.
3. Cele mai slabe cărţi ale anului: cartea despre Steinhardt a lui Teşu Solomovici, o culegere de citate fără ghilimele, cu o prefaţă de …Eugen Simion (!), volum pe care îl decretez fără niciun regret „murătura” editorială a anului, figurând în librării la un preţ care sfidează orice bun simţ (cu aceiaşi bani îţi poţi lua o carte de Pleşu, de Hertha Müller sau de Cărtărescu); o carte care se vinde, probabil, doar pe spinarea mărcii instituite de autorul recenzat. Tot la categoria dezamăgiri, dar la un cu totul alt nivel, intră şi supralicitatul roman autoficţional al lui Doru Pop, O telenovelă socialistă, apărut la Cartea Românească. Impresia de contrafăcut vine din dorinţa enormă de a îngroşa realitatea cu orice preţ, sacrificând naturaleţea şi simplitatea în schimbul întreţinerii iluziei cititorului dornic de senzaţional. Telenovela lui Doru Pop este, cel mult, un basm erotic, pe alocuri obscen (dar ce mai înseamnă oare astăzi acest cuvânt?), cu două mari teme: masturbarea (inclusiv intelectuală) şi greaţa, sila de viaţă. Păcat, pentru că oricât de indigest ar fi Doru Pop ca prozator, nu este deloc un autor lipsit de inteligenţă.
4. Erată: privind top 3 cărţi pe 2012, îmi permit anumite rectificări. Între timp, lecturile au adăstat, iar ceea ce s-a făcut vin bun merită împărtăşit:
1.Mihai Zamfir, Scurtă istorie (ed. a II-a), Polirom
2.Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus, Humanitas
3.Ion Ianoşi, Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, Polirom
5. Salut iniţiativa integralei Virgil Nemoianu, de la editura Spandugino. Prima apariţie din serie a fost Structuralismul. Calmul valorilor, ediţie îngrijită de Luigi Bambulea (la un proiect ambiţios se potrivea, într-adevăr, un spirit ambiţios şi cu adevărat erudit, deşi la cei 30 de ani ai săi încă neîmpliniţi). Mă văd, de asemenea, nevoit să remarc, dacă alţii nu o fac, şi faptul că seria N. Steinhardt, de la Polirom, se apropie de final sub îndrumarea editorială a lui George Ardeleanu, al cărui profesionalism a făcut ca integrala Steinhardt să fie probabil cea mai serioasă serie ştiinţifică de autor a ultimilor ani din lumea românească (mult mai iluştrii săi colegi de generaţie, aşa-numita „generaţie ’27”, cum se exprimă Dan C. Mihăilescu, sau „generaţia ’30”, în accepţia lui Eugen Simion, mă refer aici la Noica, Cioran sau Eliade, stau mult mai modest la capitolul acesta). După mai vechile scandaluri legate de moştenirea editorială Steinhardt, iată că s-a produs şi sinteza: colaborarea Polirom – Rohia a dat roade dintre cele mai bune.