În ce măsură este adevărat că Traian T. Coșovei ar fi un poet post-modernist? Nu cred că răspunsul la o asemenea întrebare ar avea vreo importanță, mai ales că s-ar putea spune că există cititori de poezie (cel puțin unul) care nu știu exact în ce măsură problema post-modernismului ar fi rezolvată, cel puțin în ce privește semnificația acestei etichete. Dar evident este că acest tânăr scriitor este prin temperamentul artistic, prin formație, prin sensibilitate un modern – cu tot ce implică aceasta, începând de la modul intelectual de a înțelege poezia lirică și terminând cu importanța acordată ironiei și lucidității în scrisul său.
Este absolut adevărat ce observa unul din criticii care au contribuit, probabil, în cea mai mare măsură la formarea acestui poet și a colegilor lui de promoție din așa-numita „generație ’80”: „Multiplicitatea senzațiilor ce se amestecă în aceste moderne sinestezii este absolut remarcabilă” (E un citat din Nicolae Manolescu, de pe coperta unuia din volumele recente ale poetului despre care e acum vorba.), și formula exprimă într-adevăr modul dezlănțuit, torențial în care Traian T. Coșovei își rostogolește versurile și, în același timp, senzația de tensiune, de forță, de aproape irezistibilă revărsare cu care ele se cer citite și simțite. Nu e vorba numaidecât de puterea de convingere a acestei poezii, deși spunând asta înseamnă că am formulat și o judecată de valoare (dar, la urma urmei, critica a fost aproape unanimă în a recunoaște valoarea poeților respectivei generații). Dar este vorba de încordarea permanentă în expresia acestui poet (și a unora din colegii săi de generație), pentru care se simte că poezia este în primul rând o chestiune de înfruntare și confruntare, de zgomot și mânie. Versul său e mereu încordat, precipitat, s-ar spune crispat ca un pumn înaintea unei lovituri („Aici, la glezna singurătății, / mă adun și mă scad din șirul lor nesfârșit. / Literă albă pe zăpada unui strigăt al iernii, / literă roșie pe șoapta unei șuvițe de sânge, / literă tremurată în iarba țâșnind / ca o flacără de sudură”; sau: „Și dacă acum se reped din pereți / oratorii acestor botnițe de cuvinte / și dacă steaua lovește băltoaca din spatele găzăriei și-o preschimbă în lac fermecat / oricum / turbăriile apele cresc / apele cresc, / apele cresc, / totul curge, se visează vulpi argintii”; sau încă: „apele cresc / totul decurge înspre tine – și ieri, pe când intram / în dormitor, mobila curgea pe fereastră cu zgomot și gălăgie mare”).
Traian T. Coșovei e un poet foarte productiv – de la debutul său de acum zece ani a făcut să apară cinci volume de versuri, plus două antologii (dintre care, e adevărat, una în colaborare) – dar, chiar dacă poemele sale nu mai apar, parcă, atât de frecvent în reviste, producția sa, de la o carte la alta, nu lasă deloc impresia de oboseală sau de repetare în manierisme. Cu toate că, la o primă vedere, lumea pare să stea sub semnul unor obsesii, poate nu prea numeroase, în care revine în special decorul unui univers polar sau al nocturnelor citadine, prin care, asemenea multor poeți moderni, de la noi și de aiurea, s-ar părea că se mișcă de predilecție gândurile și făpturile sale, aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că ar fi monotonie, repetitivitate sau previzibil în versurile acestui poet. Tensiunea cu care zvâcnesc spusele sale le imprimă întotdeauna o autenticitate și pregnanță care este marca poeziei adevărate, în care chiar și consemnările înfrângerilor și limitelor se preschimbă în mărturii despre forță: „Sânge grăbit lipind de roșul lui incendiul unui soare / cu mii de capete de lumină flămândă căzând în asfințit / (pe linia întinsă a orizontului / fiecare rază e un posibil eșec, o posibilă lume zdrobindu-se de marele acoperiș al iernii) / Ireparabilă răvășire – dezordine / care nu se mai întoarce și care ne lasă de-a pururi / buimăciți într-o lume a lui acum și aici”.
După cum nu înseamnă că s-ar distinge note de epigonism sau influențe dominatoare în scrisul acestui poet, căruia i se văd bine lecturile solide, dar și personalitatea formată, care știe să-și preia binele de acolo de unde știe să și-l găsească. Sigur, se pot face apropieri de unii sau alții dintre poeții moderni (dar nu acut moderniști), cum ar fi, poate, de un Geo Dumitrescu, dar mai nerăbdător și precipitat, sau, poate, Ilarie Voronca, aproape la fel de nestăvilit în imagistica dezlănțuită; sau, pe alte planuri, și mai degrabă decât de poeții așa-numitei generații beat, de tensiunea apocaliptică a lui Dylan Thomas (Și dacă tu ești o planetă străină sau „deasupra unei mări care îți purta trupul ca pe un steag alb / spre marile stânci fosforescente ridicate de valuri… / încât puteam să te văd lovind cu solzii sângelui vechi așezări scufundate”) sau aluzii sau figuri și motive din, bunăoară, Wallace Stevens. Dar, cum spuneam, nu este vorba aici decât de apropieri și nu de descendențe. [Aici, ar fi interesantă o discuție despre felul în care nu numai poetul despre care acum e vorba, ci și mulți, dacă nu chiar toți, din colegii promoției sale – în orice caz Mircea Cărtărescu, Magdalena Ghica, Denisa Comănescu – atestă o comuniune de sensibilitate, care este, sigur, mai mult decât o simplă formație în umbra unei influențe, cu poezia anglo-saxonă, lume prea multă vreme ignorată, sau insuficient asimilată, de poezia română, nu numai tânără.]
În orice caz, Traian T. Coșovei este în poezia noastră contemporană (și în promoția sa apărută în jurul anilor ’80, promoție de poeți și poete, aproape fără excepție, de mare originalitate și valoare) un poet nu numai original, ci, într-adevăr, de mare vibrație și frumusețe. Un poet nu numai energic și de reală forță – chiar și acolo unde, prin tradiție, ne-am aștepta să vedem poezia adoptând tonul tandru și drăgăstos („După o viață de om / îți privești degetele lungi cu care ai fi putut răsuci un pian ca pe o țigară de foi. / Cu lampa de sudură te apropii încet de părul iubitei. / Fiecare gest lasă umbre atletice pe pereți”), dar și un vizionar care se pricepe să-și dilate și să-și controleze chipurile și formele pe care le stăpânește: „Mi-e teamă să te mai strâng în brațe – ai prea mult fier pe tine, / prea mult metal greu, străin de mine. / E destul să se joace vecinul cu magnetul, din imprudență, / ca să te pierd prin pereți și tavane și / să plâng apoi căutându-te, mințindu-mă / după aceea / că nici n-ai existat, că ai fost o himeră, o nălucă, / un joc de copil numai în trecere printr-o lume de oglinzi / împușcate cu pistoale de doape la bâlci / de părinții lui amuzați”.
Și, mai ales, un poet în primul rând grav, care, chiar dacă – așa cum îi șade bine unui post-modern – știe să aprecieze ironia și i-ar plăcea să se știe un sarcastic („Și eu, care nu pot să cânt rafinăriile de nimicuri, / care nu pot să vorbesc cu fierul și țevile răsucite, / eu care mă pregătesc să dispar / înghițit în repezi vitrine de ziar – / ca un naufragiat de bună voie în cușca oceanului / sparg în dinți vitamina amară / a ironiei / și vă las pe voi / să vă strâmbați de dezgust”), este în primul rând și autorul a cel puțin unuia din poemele antologice ale liricii în adevăratul înțeles al cuvântului eroice, de război: „așa stă dealul înverzit în fața noastră – sfâșiat în lungi / șisturi de memorie, / în pânze freatice de amintire, în reci / smalțuri de gând: zece mii de trupuri hrănesc / cu minereul neființei / splendoarea acestui deal. // Aici dacă s-ar pune sonde / un suflet de flacără ar izbi în ceafa pădurii / întunecând inima / îndurerând soarele. // Aici dacă sângele ar avea amintiri / o frază gâlgâitoare s-ar scrie din roșul lui încremenit / în hieroglifa durerii” (Cota 495 – La Oarba de Mureș).
(în revista Transilvania, nr. 3/1988)
Mircea Ivănescu (1931-2011) a debutat în anul 1968, cu volumul Versuri. Au urmat apoi Poeme (1970), Poesii (1970), Alte versuri (1972), Poem (1973), Alte poeme (1973), Amintiri (1973), Alte poesii (1976), Poesii nouă (1982), Poeme nouă (1983), Alte poeme nouă (1986), Versuri vechi, nouă (1988), Poeme vechi, nouă (1989). După 1990 a publicat puţin, însă, pe lângă volumul Aceleaşi versuri (2002) şi cărţile în colaborare cu Rodica Braga şi Iustin Panţa, i-au apărut mai multe antologii care i-au consolidat poziţia deja clasicizată: Versuri (1996), Poezii (1997), Poesii vechi şi nouă (1999), Versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi nouă (2003), Poeme alese. 1966-1989 (2003) ş.a. Poet prolific, Mircea Ivănescu a fost şi un traducător pe măsură: a tradus superlativ din operele lui Joyce, Faulkner, Fitzgerald, Kafka, Musil, Broch, Nietzsche, Rilke, iar în 1986 a publicat o influentă Antologie a poeziei americane contemporane.
