Gabriel Liiceanu este, dincolo de orice dubiu, unul dintre marii directori de conştiinţă ai ultimului sfert de secol pentru spaţiul public autohton. Prezenţa sa publică este realmente impresionantă şi, cîndva, cînd, fără patimă, se va scrie cronica amplă a primului sfert de secol pe care l-a traversat România după căderea comunismului, capitolul dedicat domnului Liiceanu va fi unul masiv şi totalmente pozitiv. Căci, în multe feluri, Gabriel Liiceanu este ŞI unul dintre marii profesori de democraţie autentică, liberală pe care România a avut norocul să îl aibe în aceste vremuri în care turbulenţele de toate felurile au fost imense, multe şi, nu de puţine ori, au lăsat în urma lor foarte mult de construit şi de reconstruit.
Una dintre multele forme prin care domnul Liiceanu şi-a marcat prezenţa publică este interviul. Gabriel Liiceanu nu dă des interviuri – dar atunci cînd o face, ceea ce spune este memorabil. În „Estul naivităţilor noastre”, volum apărut la editura Humanitas în 2012, sînt antologate 27 de interviuri, de ample interviuri care îl au ca subiect central pe Gabriel Liiceanu – perioada pe care o acoperă acestea e de puţin mai bine de două decenii (1990-2011).
„În aceste pagini cuvintele sunt mobilizate într-un regim de urgenţă. În joc este o reparaţie a Istoriei şi încercarea de a ieşi dintr-un trecut traumatic. Se trăieşte cu teama că s-ar putea întâmpla din nou ceva rău, altfel rău decât înainte, folosindu-se materialul, distorsiunile şi tehnicile cu care operase răul de până atunci. Pericolul este o nouă adjudecare a scenei publice de către vechii protagonişti, care sunt pe cale să-şi schimbe costumele şi să-şi distribuie rolurile pentru a juca în noua piesă. Una care, pe afișele Istoriei, nu mai poartă titlul de «socialism victorios», ci de «democraţie» şi de «piaţă liberă». Iar nouă ni se cere să asistăm la spectacol – dar fără comentarii! – şi să admirăm «consensual» performanţele contorsioniștilor de profesie. Or, tocmai despre comentarea noii piese a istoriei e vorba în această carte. Ea poate fi revendicată de către orice cărturar naiv. Adică de către cel care nu poate riposta decât cu mâinile goale (cu «cuvintele goale») la marile manevre politice şi la infrastructurile mistificării.“ – spune, cînd adună într-o carte aceste 27 de interviuri, Gabriel Liiceanu.
În interviul care deschide acest volum – şi, în premieră, publicat în revista 22, în februarie 1990, Gabriel Liiceanu vorbeşte, pe finalul intervenţiei domniei sale, despre pudoarea de a da interviuri. Dincolo de această pudoare, dincolo de rezervele în faţa acestei “exhibări”, e nevoie, e important să vorbeşti, spune în cele din urmă cel intervievat. “Trebuie să învăţăm dezvăţul tăcerii. Înainte, ceea ce era de spus nu se putea spune. Astăzi, apare gîndul că totuşi e ceva de spus şi că atunci eşti obligat să o faci. Iar dacă nu o faci, eşti vinovat.” Citatul e, cum spuneam, din 1990. El e, schimbînd ceea ce este de schimbat, valabil şi astăzi – cînd prudenţa, instinctul de autoconservare, tentaţia de a sta “la cutie” par să fie opţiuni prime şi, în orice caz, mult mai comode, mai securizante decît faptul de a vorbi “în adevăr”.
Alături de aceasta, rezumată în pasajul de mai sus, sînt foarte multe alte lecţiile pe care, cu generozitate, le oferă acest volum. E o carte, deopotrivă, despre istoria recentă a României, despre istoria ideilor în postcomunismului românesc, dar şi despre puterea exemplului pe care ni-l oferă un Mare Maestru şi al dialogului.
