Rusia Imperială rămâne nu doar un teren fertil de reflecţie, ci şi un punct de plecare pentru polemici. Rândurile care urmează se situează în continuarea textelor anterioare. Sunt o invitaţie la meditaţie si o încercare de a înţelege rădăcinile răului rus. Şi ale anului 1917.
Nefericirea rusă
Există, în opera lui Turgheniev, două romane care au in centrul lor această nefericire rusă ce marchează, ca un stigmat, întreaga evoluţie intelectuală de până la 1917. Dacă în “ Părinţi şi copii”, Turgheniev oferă contemporanilor săi imaginea a lui Bazarov, „nihilistul”care se ratează încercând să disece societatea şi propriul destin cu un scalpel al raţiunii, în “ Desţelenire”, cronica eşecului întoarcerii la popor a populiştilor este un ecou, dramatic, al istoriei care se pune în mişcare. Întâlnirea, tragică, dintre idealismul ascetic şi ezitant al revoluţionarilor şi magma stihială a ţărănimii ruse rămâne nota vizionară cea mai neliniştitoare a ”Desţelenirii”. Trezirea Rusiei adânci, evocată în rândurile de final, va fi acel cutremur ale cărui unde vor răsturna din temelii ordinea existentă. Spectrul lui Pugaciov este spectrul revoltei care înghite totul în calea ei. Un spectru pe care spiritul liberal al lui Turgheniev îl conjoară, fascinat şi înspăimântat.
Căci, dincolo de nivelul proiectelor de reformă şi al dezbaterilor ideologice, se află universul care se defineşte prin apelul la valorile obştii şi ale proprietăţii comune. Niciodată integrat cu adevărat în corpul statului, abandonat sieşi şi subdezvoltării, guvernat de eresuri şi de cutume, spaţiul rural se refuză deschiderii, fiind ritmat de ritualuri şi reflexe premoderne. Rusia Imperială, până la finalul din 1917, este un teritoriu între ale cărui limite legăturile de cetăţenie sunt absente, iar ordinea rurală nu are nimic în comun cu ordinea modernităţii. Dificultatea de a imagina conceptul de proprietate privată, tentaţia de a prefera cosmosul obştii independenţei individuale, visul escatologic al împărţirii tuturor terenurilor agricole, natura rudimentară şi arhaică a practicilor de cultivare, brutalitatea vieţii cotidiene- existenţa rurală a Rusiei nu are nimic din imaginea paradisiacă a poporului teofor. Satul este un loc al încercărilor şi al lipsei de orizont,un infern fără ieşire,punctat de izbucnirile iraţionale de violenţă.
În privirea lui Cehov, din “ Mujicii”, se poate simţi acea luciditate absentă din edificiul mistic dostoievskian. Întunericul satului rus este unul dens şi dureros, iar miracolele morale nu îşi au locul în acest decor dezolant. Reformismul rus, atâta cât a fost şi s-a putut dezvolta, a fost conştient de necesitatea de a confrunta realitatea acestui adânc insondabil de înnapoiere economică şi de abrutizare morală.
Emanciparea iobagilor a fost un debut. Politicile de dezvoltare rurală, au fost mai degrabă limitate în efectele lor. Lichidarea obştii şi încurajarea naşterii unui segment ţărănesc autonom în raport de comunitate au fost obiectivele pe care guvernarea lui Stolîpin le –a urmărit, fără ca succesul să fie evident. Revoluţia bolşevică şi războiul civil închid un ciclu istoric dominat de chestiunea rurală şi de dilemele ei. Atacul frontal al lui Stalin va soluţiona, de o manieră definitivă, problema ţărănească, reinstituind, sub masca dialectică, servajul cel mai crunt al Vechiului Regim Rus.
Antisemitismul
În istoria intelectuală a antisemitismului, Rusia Imperială ocupă un loc privilegiat. Ea este laboratorul din care se iveşte viziunea unui complot global al evreimii, de unde şi codificarea acestuia în “ Protocoalele înţelepţilor Sionului”. Ea este cea care dă brutalităţii pogromurilor un nou sens, care anunţă ambiţia nazistă de exterminare. Statul rus practică o dublă discriminare, instituind, pe de o parte, o interdicţie de stabilire a populaţiei evreieşti în afara zonei alocate şi interzicând, pe de altă parte, accesul la anumite funcţii publice şi la educaţie. Ideea unui “ numerus clausus” este naturală în Rusia, acolo unde antisemitismul este aliatul natural al autocraţiei în momentele de seism revoluţionar.
Din acest pat germinativ al antisemitismului rus se hrănesc rădăcinile urii care marchează confruntările Războiului Civil. Indiferent de orientarea lor, indiferent de steagul sub care luptă, armatele care se înfruntă acum au în populaţia evreiască un inamic şi o ţintă desemnată programatic. Pentru Albi, mai cu seamă pentru acel segment radical şi proto- fascizant, “Evreul” este Comunistul care distruge fiinţa Rusiei istorice. Lichidarea evreilor este o reacţie de apărarea naturală. În emigraţie, radicalii Ruşi vor aduce această teologie antisemită ce contribuie, hotărâtor,la rafinarea intelectuală a nazismului. Germanii baltici, ( Alfred Rosenberg este unul dintre ei ) şi fasciştii Ruşi sunt elementele ce catalizează îndrumarea antisemită din spaţiul public. “Iudeo –bolşevismul” este efigia familiară din imaginarul naţional- socialist.
Liberalismul rus şi vocaţia constituţională
Liberalismul rus, dedicat unei modernizări graduale şi fascinat de ordinea domniei legii, îşi are în Prima revoluţie rusă, aceea de la 1905/ 1906, clipa sa de glorie. Este, spre a relua analogia lui Richard Pipes, un moment 1789, din care este absentă vocaţia terorii. Idealul Kadeţilor este unul perfect inteligibil în limbaj occidental- o monarhie constituţională, pregătită să reformeze societatea prin eliminarea privilegiilor şi redistribuirea terenurilor. Visu Kadeţilor îl duce mai departe pe cel al ramurii moderate a decembriştilor. Este un vis, poate donchişotesc, al libertăţii ruse. Este un vis apropiat de cel pe care îl au în minte cei care se oponenţii regimului sovietic, atunci când o naţiune întreagă tace.
Fragilitatea liberalismului rus derivă din plasarea sa, istoric vorbind, între cele două blocuri ce fac apel la pasiunile elementare:seducţia protofascistă a şovinismului rus şi mesianismul revoluţionar sunt cu mult prea puternice. Eşecul experimentului Dumei este un punct de cotitura. Imperiul nu se reformează, iar autocraţia, încremenită, intră în Război, spre a întâmpina revoluţia.
Pentru liberali ca Vladimir D. Nabokov, tatăl lui Vladimir Nabokov, revoluţia din februarie este ocazia de a încerca o nouă şansă a constitiuţionalizării Rusiei. De această dată, tirania bolşevică va lichida, definitiv, mugurii libertăţii. Brutalitatea comunistă o întrece în cinism pe aceea a ţarilor. Destinul lui Vladimir Nabokov, ca şi al atâtor altora, ajunge la răscruce o dată cu dizolvarea Adunării Constituante. Primele alegeri din istoria Rusiei sunt şi punctul de pornire al angrenajului totalitar. Menşevici, liberali, socialist- revoluţionari vor fi exterminaţi, exilaţi, demonizaţi.
Triumful intelighenţiei radicale, cu înclinaţia ei procustiană, condamnă la irelavanţă vocile anti-totalitare. Bolşevismul înalţă un edificiu monolitic care îl încătuşează pe individ, dialectic.Adunarea Constituantă rămâne fantasma libertăţii ruse. Tirania invinge, iar sarcofagul de plumb acoperă o întreagă naţiune.
Imi vine greu sa nu observ, in contextul dat, ca Ivan Turgheniev a fost un liberal de inspiratie franceza, un adept al progresismului social si al principiilor incrustate la edificiul Revolutiei franceze. Nuvelele si povestirile sale cinegetice, romanele sale sunt plina de un aer curat, de un realism sentimental, dar nu mai putin realism din acest motiv, intr-o Rusie in care, obiter dicta, „spectrul lui Pugaciov” baga groaza in paturile superioare, rafinate, occidentale (dar oare de ce?). Turgheniev sufera de acea credinta in ratiune si progres prin reforme sociale adanci pe care contemporanul sau slavofil, Dostoievski, o lua in deradare in personajul Stepan Verhovensky, tatal teroristului Piotr. Stepan Verhovensky este, daca citim primele doua capitole din cartea lui Franco Venturi, The Roots of Revolution, sau primul capitol din biografia magistrala a americanului Joseph Frank dedicata lui Dostoievski, expresia ideilor decembristilor de la 1825, prima miscare intelectuala reformista, inabusita in sange si racorita in temnita, din Rusia Imperiala.
Nici Cehov nu este strain de spiritul rational, luminos, deschis al lui Tugheniev. Salonul nr. 6 pare a fi o crunta si superba invectiva la adresa statului rus, a birocratiei tariste si a minciunii scelerate din mintea vechii aristocratii rusesti. Ma gandesc ca in timp ce hotia si arbitrarul domneau despotic in administratia unor orase prafuite de gubernie (Tobolsk, Tambov, Saransk etc.), fratele Annei Karenina, Stepan Oblonski, isi incasa salariul de slujbas al statului muncind prost si putin, petrecand din greu la restaurante de lux si seducand, ca sa ma exprim in cuvintele nefericite ale unui fost ministru de externe roman, intelectual ca dvs., reprezentante ale „gloatei inepte”.
Sunt placut impresionat de portretul veridic istoric si sociologic corect pe care il pictati taranimii ruse. Despre imensa capacitate de a suferi a poporului rus a scris atatea pagini Feodor Dostoievski. Spre deosebire de Turgheniev sau Cehov (insa si Tolstoi, daca ne gandim la planurile sale agrotehnice), Dostoievski nu vede saracia si privatiunile coplesitoare ale taranimii rusesti in arhitectura institutionala a statului si in raporturile tarziu feudale din economia agrara a Rusiei, ci le considera ca pe un dat natural, o cruce izbavitoare a marelui popor rus, ales de Dumnezeu pentru o misiune supraistorica.
Dvs. decupati o mica factiune din aristocratia rusa, cea a monarhiei constitutionale, si o prezentati pozitiv, dar nu suflati o vorba, cu exceptia nationalismului ortodoxist si a antisemitismului de stat, despre ce idei bantuiau mintile majoritatii elitei Rusiei Tariste.
Am sa va readuc aminte, daca puterile imi permit: stat autoritar centralizat, birocratie stufoasa aleasa pe criterii de apartenente la familiile aristocratice sau a celor recent instarite (exact ca in despotismul luminat al secolul al XVIII-lea in Europa Centrala), pastrarea intacta a dependentei economice a taranimii de zilele de claca (adica munca netribuita, munca de semisclav) in mod practic, lipsa de autonomie a oraselor din provincie, tratate in continuare de cele doua capitale ca simple fortificatii militare, huzur, lux si risipa la ruletele din Baden Baden din partea celor care incaseaza anual de la vechilul oneros banii din munca celor cateva „mii de suflete” ce presteaza servicii pentru stapani.
Cam aceasta era cladirea cu etaje a societatii ruse imperiale. Edificiul nu parea atat de inalt daca ne gandim ca 80% din constructie traia, pentru a ne exprima precis, sub pamant. Dar la suprafata se vad doar fiintele umane demne, luminoase, cu trei guvernante (franceza, germana si engleza) si care nu se amesteca niciodata cu lumea pastoasa a mujicilor.
Iar, in acest timp de aur al Mamei Rusii, evreii, ca niste pori in testurile societatii ruse, acumulau prin camata (ca in stravechea Moldova vanduta jidanimii marsave la Eminescu) capital in bani, pe care apoi il puteau investi in industrie, periclitand superba ierarhie naturala, organica, de cand e lumea si pamantul, fireasca, divina chiar din societatea rusa. Era firesc ca acesti veritabili capitalisti, acesti arhanghlei ce aduc vestea buna a lumii noi, sa fie calcati in picioare si urati din tot sufletul.
„Sarcofagul de plumb” (o alta expresie baroca ce va apartine, ca multe altele) nu s-a asezat peste nimic. Acesta este chiar Rusia insasi.
Numai pe acest fundal fixit si despotic putem sa ne imaginam vidul de putere pe care l-au umplut cu o alta putere dementa Lenin si Trotski.
va multumesc pentru comentariul dvs.
daca cititi cu atentie textul meu, veti observa ca am acordat o atentie speciala anti semitismului.
nu cred ca sunt dintre cei care idealizeaza Rusia.dimpotriva. cred ca mentin o balanta a nuantelor.
sunt, va place sau nu, un liberal conservator din spita tatalui lui Vladimir Nabokov. m-as defini ca un kadet.
cat despre ” barocul” expresiilor mele, cred ca sunt destul de atent la stilul pe care il cultiv.