Tema Rusiei nu este niciodată epuizată. Tumultuoasă şi vulcanică, istoria Rusiei de până la 1917 hrăneşte polemici şi alimentează fantasme. Intervenţiile unor comentatori pe forumul lapunkt, în marginea textului meu dedicat Rusiei, sunt punctul de pornire al rândurilor de faţă. Ele nu se doresc decât un epilog la eseul anterior.
autocraţia ţaristă şi paradoxurile sale
Rusia Imperială este un stat în marginile căruia Vechiul Regim supravieţuieşte până la mijlocul veacului al XIX-lea. Iobăgia este pilonul fără de care nu se poate înţelege dilema rusă de până la 1861. Iobăgia este complementul natural al autocraţiei, iar viziunea patrimonialistă asupra statului, evocată de Richard Pipes, va fi dogma acceptată de ţari, până la căderea Imperiului.
În egală măsură, Rusia nu poate fi redusă la stereotipul înnapoierii. Autocraţia rusă produce nu doar un aparat represiv şi sufocant, (a cărui misiune este de a supraveghea întreaga societate şi exilul rus însuşi), ci şi un lung şir de reforme destinat să echilibreze relaţia dintre stat şi supuşii săi. Schimbările iniţiate de Alexandru al II-lea sunt anticipate, oricât ar părea de straniu, de reacţionarul Nicolae I- acesta din urmă utilizează, în opera de codificare juridică, pe liberalul Speranski, asociat cu tribulaţiile reformiste ale lui Alexandru I.
Ceea ce se naşte,după 1861, este un stat rus pluristratificat şi paradoxal, care nu mai poate fi încadrat în tiparul clasic al patrimonialismului asiatic. Reformele lui Alexandru al II-lea, limitate şi controlate, au drept efect, pe termen mediu, apariţia celor două instituţii esenţiale în dezvoltarea Rusiei moderne- autonomia locală şi justiţia independentă. Prin zemstve şi prin juriu, Rusia se apropie de un ideal occidental al transparenţei guvernării. Dar ceea ce minează, fatal, acest edificiu ambiţios este absenţa unei forme de consultare politică a elitelor, absenţa unei forme de reprezentare care să permită grupurilor locale şi profesionale participarea la actul de guvernare.
Căci din cadrul spaţiului de autonomie locală şi al vieţii juridice se vor ivi elementele centrale şi ideologia liberalismului rus. Revoluţia de la 1905, marcată de adoptarea unei Carte concedate, este punctul de apogeu al acestei tendinţe spre constituţionalism. Ostilitatea cu care Autocraţia priveşte scenariul de împărţire a puterii condamnă la sterilitate şi eşec experimentul de un deceniu al Dumei.
Rusia şi Principatele:Regulamentele Organice
Contactul Principatelor cu acest Imperiu hibrid, scindat între reformism şi severitate tiranică, este una dintre paginile fascinante ale modernităţii noastre. Rusia devine un agent de modernizare, iar lingua franca a Europei, franceza, pătrunde pe filiera rusă.
Regulementele Organice se cer redate contextului complicat şi bizar al Europei Centrale dominate de Rusia. Ţarul este, până la revolta de la 1830, un suveran ce garantează, fie şi nominal, o guvernare cvasi-constituţională în teritoriile poloneze. Modelul Regulamentelor, nota Gh. I. Brătianu, trebuie căutat în tiparele constituţionale dezvoltate după 1815. Fără a fi o constituţie, fără a fi un text îndatorat separaţiei puterilor, Regulamentele sunt o lege fundamentală ce consacră finalul absolutismului de Vechi Regim la noi.
Protectoratul Rusiei, sufocant şi colonial, are drept efecte secundare naşterea ideilor de libertate politică şi de emancipare naţională. Este acesta un paradox care merită punctat.
Mesianismul rus
Sincronizarea rusă aduce cu sine şi paradoxurile modernizării specifice spaţiilor periferice. Identitatea Rusiei este una schizoidă, iar dialogul cu Vestul rămâne piatra unghiulară a mişcării intelectuale. La stânga, ca şi la dreapta, actorii ideologici aleg Occidentul ca efigie în raport de care se poziţionează,polemic.
Simbolic, slavofilismul şi populismul sunt cele două ipostaze gemene ale ambiţiei de a evita capcanele în care Vestul cade, din raţiuni ce ţin de dezvoltarea sa istorică. Sobornicitatea ortodoxă sau comuna ţărănească sunt opţiunile ce justifică această încredere în capacitatea Rusiei de a fi mult mai mult decât o copie palidă a Europei. Căutarea acestei căi ruse, ( căutare ce e o evocă, cum observă Martin Malia, pe cea a Germaniei înseşi), rămâne obsesia veacului al XIX-lea rus.În maniera lor specifică, cu vocile lor radical diferite, Bakunin, Cernîşevski şi Dostoievski ilustrează acest mesianism rus atent la destinul pe care Istoria îl încredinţează naţiunii alese.
Conservatorismul radical şi revoluţionarismul au în comun această obsesie rusă.Prin credinţă sau prin puritatea sacrificiului politic, Rusia este menită să salveze umanitatea întreagă.
Intelighenţia revoluţionară rusă, din care se recrutează elitele bolşevice, este avangarda acestui mesianism implacabil. Cultul ideii şi refuzul compromisului, incapacitatea de a a trăi în spaţiul concretului, sunt subsumate raţionalismului procustian ce denunţă moderaţia ca un simptom al laşităţii şi ca pe o formă de trădare.
Seria de eseuri din 1909, ”Vekhi”, ( Landmarks” spre a utiliza echivalenţa engleză), propune, prin scrisul lui Peter Struve, cea mai lucidă şi profetică analiză a spiritului revoluţionar. Intransigenţa, filistinismul estetic, indiferenţa inumană cu care destinele individuale sunt tratate, iată plămada din care se iveşte seria de conducători bolşevici.
Ar fi putut fi altfel Rusia?
Istoria contrafactuală îşi are limitele sale, iar jocul ucronic satisface un orgoliu intelectual bovaric. Şi totuşi, în cazul Rusiei, interogaţiile de această natură nu sunt irelevante, de vreme ce în parcursul de până la 1917 se pot identifica acele puncte de inflexiune din care s-ar fi putut desprinde o altă evoluţie posibilă.
Cum ar fi arătat Imperiul dacă reformele lui Alexandru al II-lea ar fi culminat cu adoptarea unei forme de organizare constituţională? Care ar fi fost profilul statului rus dacă experimentul Dumei nu ar fi eşuat? Iată doar două dintre întrebările care nu pot elimina realitatea unui parcurs istoric documentabil. Bolşevismul şi războiul civil sunt staţia terminus a acestui drum care refuză promisiunile politicii ca negociere şi compromis.
Am citit textul cu satisfactie. Este foarte lamuritor pentru intelegerea iinfluentei Rusiei tariste in devenirea noastra, ca stat national. Limba franceza, promovata initial de domnii fanarioti, a ajuns la apogeu in principate gratie ofiterimii tariste de ocupatie.Cred ca un „merit” are si teroarea revolutiei franceze,teroare ce a dus la valul bonelor franceze angajate de familiile nobiliare ruse, astfel incat, in timpul regulamentelor organice, puteai sa auzi ca vorbesti perfect franceza, ca un ofiter tarist! Cu mult respecr, Dusan Crstici
Exista in capodopera contelui Lev Tolstoi, Anna Karenina, o fromoasa scena a alegerilor de zemstva pentru un nou maresal gubernial. Din exegeza romanului, actiunea are loc candva intre februarie 1872 si mai 1876, daca ar fi sa-i dam crezare lui Vladimir Nabokov. Suntem deci la aproximativ un deceniu-un deceniu si jumatatea de la disparitia legala a iobagiei din Rusia.
Sunt cu totii nobili reformatori, desi nu aflam nicaieri in ce constau reformele pe care le duc pe mosiile lor (Tolstoi este totusi un romancier realist, nu un sociolog, cu toate ca elita Rusiei iese perfect in relief in opera sa).
„Tentatia spre constitutionalism”, cum sugestiv spuneti, nu exonereaza absenta acestui constituionalism in realitate.
Iata o discutie din scena cu pricina, spre a va lamuri cu privire la statul de drept rusesc si „tentatiile” sale:
„- Cum indrazneste sa spuna ca am pus sa-i fure pantalonii? Imi inchipui ca si i-a baut singur. Il dau dracului cat e el de print. Sa nu mai spuna asemenea lucruri. Asta-i miselie!
– Dar dati-mi voie! El se intemeieza pe un text de lege, vorbeau unii in alt grup. Sotia trebuie sa fie si ea nobila.
– La dracu cu toate textele astea! Eu vorbesc deschis. De aceea suntem nobili. Sa avem incredere.
– Excelenta, un pahar de fine champagne!”
(Lev Tolstoi, Anna Karenina, Editura pentru literatura universala, Bucuresti, 1968, p. 244)
Pe o pagina alaturata aflam ca mosierii nu mai scot rente considerabile de pe mosiile lor de la atata spirit reformist. Modernizarea greoaie topesc profiturile mosierilor la 5% pe an. O spune Tolstoi intr-un roman clasic si o confirma orice istorie serioasa a Rusiei Tariste in ultima sa jumatate de veac.
„- Trebuie sa marturisesc ca nu prea inteleg importanta acestor alegeri, marturisi Levin.
Mosierul il privi.
– Dar ce este de inteles aici? N-are nici un rost. E o institutie veche, care se mentine numai in virtutea inertiei. Priveste numai uniformele: si ele spun ca-i o adunatura de judecatori de pace, de membri permanenti si asa mai departe, nu de nobili.” (p. 244-245)
Putin mai jos Levin ofera urmatoarea replica care confirma „autonomia locala” si „justitia independenta” a nobililor rusi.
„- E o noua generatie de nobili.
– Noua, da, dar nu de nobili. Ei sint proprietari de pamant, iar noi – mosieri. Ca nobili, ei isi taie singuri craca de sub picioare”.
Vocea reactionara are dreptate aici. Spiritul reformist modernizator farama o intreaga clasa sociala veche de sute de ani – boierimea rusa.
V-as putea da alte exemple din scena deja amintite pentru felul in care alegerile de zemvsta erau trucate sau despre modul in care se trageau sfori pentru casatorii profitabile, se tranzactionau pozitii birocratice cu aceiasi ocazie.
Iar totul este scris de contele Lev Tolstoi, iubitor al Rusiei Imperiale, aristocrat pur sange si un spirit antimodern in toate, nu de catre prietenul bolsevicilor, Maxim Gorki.
Vorbiti de sincronizare in termeni pur culturali. Sincronizarea ar fi doar ce a inteles elita ruseasca din modelul democratiei participative si din valorile liberale ale Occidentului.
Sub aceasta carcasa se ascunde insa primitivismul economic al Rusiei, pauperitatea, foametea, rascoalele populare, pogromurile antisemite, slaba viata urbana a Rusiei Tariste. Parca si Richard Pipes aminteste undeva despre cele cateva milioane (3-4?) de muncitori industriali pe care ii detinea Rusia in 1914. Si toate acestea la o populatie de aproximativ 150 de milioane de suflete.
Nu exista modernizarea sociala si politica fara una economica si nu trebuie sa fii marxist pentru a accepta asta. Dar exisa interese evidenta pentru ca elitele sa se perpetueze in liniste, fara schimbari, fara reforme, fara nimic din ce le-ar periclita existenta.
Sa ne amintim cum tatal lui Vladimir Nabokov este incarcerat pentru ideile sale constitutionale, reformiste, el fiind un membru de vaza al societatii inalte rusesti.
Despre ce evolutie posibila vorbiti?
Poate Revolutia Bolsevica ar fi fost evitata, dar razboiul civil ce i-a urmat era inevitabil in asemenea conditii de inapoiere, barbarie si saracie fara margini.