„Începuturi de roman în Bucureşti”, aşa mă gândeam că s-ar putea numi peste câţiva ani un volum – dacă voi fi suficient de harnică şi voi scrie săptămână de săptămână câte un început, măcar un pretins început. Începuturile de roman n-ar trebui să fie prea grele. Poţi alege un personaj de pe stradă, îl poţi urmări o bucată de drum, până când rămâi singur cu el, apoi singur, apoi el, şi poţi alege o zi, o oră şi-un loc, şi fiindcă începutul poate duce oriunde, exact oriunde te poţi duce şi tu.
Dar astăzi nu mi-e poftă de începuturi. Să scriu un sfârşit?
Nu, astăzi mi-e poftă să scriu o carte întreagă, cum stau sâmbătă seara singură în casa mea scăldată în lumină portocalie înclinată, cum ascult muzică trântită pe canapea cu fereastra deschisă, cum mă uit la căprioara de fier forjat din raftul cu cărţile lui Nabokov, aşa mi se pare, că-n seara asta aş putea scrie o carte întreagă. Iar ea ar fi asemenea acelor desene largi, planşelor care arată secţiunea unei clădiri cu locuinţe, cu omuleţi în fiecare cameră, unul uitându-se la televizor, altul prăjind nişte ouă, unul bărbierindu-se-n baie, altul privind din balconul lui în cel de dedesubt, alţii jucându-se de-a pluralul cu toate minunatele posibilităţi ce le sunt la-ndemână… Cartea va fi secţiunea blocului în nespus de multe detalii legate de oameni, voi lua apartament cu apartament, de la primul la ultimul, roată, roată, de jos în sus şi în sensul acelor de ceasornic, şi-n fiecare încăpere va fi o poveste – oh, de când vreau să fac asta, iar când zic că vreau să o fac într-un fel o şi fac chiar şi fără s-o fac, fiindcă cine are nevoie de făcut-făcut, când e vorba de scris?
Apartamentul nr. 1. Acolo locuieşte doamna Scânteia Tineretului. Păr alb. Ia liftul până la primul etaj. Vizitează vecina de sus. Uneori, când cobori, te roagă să o ajuţi. Coboară încleştându-se de dreapta ta cu o forţă nebănuită pentru o femeie de aproape nouăzeci de ani; scară cu scară cobori cu o acvilă prinsă pe braţ. E subţire, înaltă şi dreaptă, are părul retezat deasupra umerilor, zâmbeşte, nu e aici. Dar mai frumos e când o zăreşti pe fereastră, din stradă. Seara, mai ales iarna, când vii cine ştie de unde şi e deja întuneric afară, îi vezi fotografiile înrămate tapetând toţi pereţii, în rame aurii şi maro, ovale, o Greta Garbo în multe exemplare alb-negru zâmbind la fotograf cu capul un pic înclinat, bucle ample şi un bărbat alături de ea, iar pe rafturi ceva licăr de sticlă, de metal învechit, ceva umbre, poate şi umbra aceea, mai ales umbra aceea, a celui care lipseşte.
Trece o vreme, cât ar trece o pasăre, femeia dispare.
Când ai clipit, când a plecat?
Acum muncitori, o uşă metalică, un senzor cu lampă electrică la intrare, iar înăuntru pereţi albi, nici un tablou, nici o singură umbră. Nici o scânteie.
Apartamentul cu numărul 2. Acolo este o agenţie de turism. Băieţii cară zi de zi baxuri de apă minerală şi le lasă la uşă. Turnuri, turnuri de baxuri de apă minerală. Unii salută, alţii nu salută. Poate că dac-ar merge cu liftul, ar saluta toţi. Toţi locatarii care merg cu liftul salută – liftul e mic. Dar băieţii de la agenţie stau la parter. Dincolo de pereţii aceia ne vom imagina o poveste cu euro, zerouri şi pliante albastre, va fi greu, vom putea strecura şi o poveste de dragoste, ba doar o povestioară – căci nu va dura.
Apartamentul 3. Abţibildul firmei de pază şi securitate, roş-albastru, pe-un colţ al uşii, lângă toc. Aici nu intră nimeni niciodată. Când stai aşteptând liftul, nu te vede nimeni pe vizor. Asculţi. O poveste despre cum se aşază praful. Uneori, un pui de gândac se sperie de paşii tăi şi se-ascunde iute sub prag.
Şi tot aşa până sus.
De gândit, de hotărât: de unde privim? Privim din afară? Privim mereu dinspre faţada de la bulevard, respectiv dinspre cea din spate, din curtea bisericii? Sau din miez, tăind ca-n pâine prin case?
Oricum ar fi, tot aşa până sus.
Până aici, unde eu.
Cine să fiu?
Ce să aleg din ce sunt şi ce să arunc?
Dacă pot să fiu cine vreau, de ce-aş fi cine sunt?
Dacă pot să fiu cine vreau, de ce n-aş fi cine sunt?
Important e că am ajuns, în sfârşit, la mine.
Un birou – îl păstrăm. O canapea – o păstrăm. Raftul pe care păşeşte o căprioară de fier forjat, încremenită în adulmecarea cotoarelor de carte. Tavanul albastru, cu cerul de-o parte. Păstrăm. Căutarea unei poveşti – s-a păstrat, se păstrează. Va continua, azi, mâine şi poimâine, dimineaţa, la amiază şi la apus, întruna, de cum se va termina o poveste vei căuta alta şi alta, totul va fi de-a începuturile şi sfârşiturile, însă între poveşti, şi mult mai mare ca ele, va fi mereu golul.
Adună-te, zici. Adună-te şi hai înapoi. Mai încearcă povestea asta cu cartea. Mai gustă.
Eşti sus, eşti cel mai de sus, şi astfel sfârşitul poveştii tale, a şaptezeci şi şasea, va fi sfârşitul romanului. Nu ştii cum vei ajunge la capăt, nu ai începutul, nici miezul, dar sfârşitul îl ştii. O să îl furi dintr-o carte albastră, pentru că sfârşitul acela se potriveşte de parcă aici, în camera ta l-ar fi scris DeLillo: „Uneori bate un vânt înainte de ploaie şi face păsările să alunece lin prin dreptul ferestrei, duhuri de păsări ce călătoresc în noapte, mai stranii ca visele.”
Vine furtuna, priveşti pescăruşii, dar vocea, tot voce:
Dacă pot să fiu cine vreau, de ce-aş fi cine sunt?
Cine să fiu şi de-a ce să mă scriu?
Şi-apoi, convocând mai multă blândeţe:
Dragostea mea, dacă poţi să fii cine vrei, cine vrei tu să fii?