1. Masele
Nimic nu mai e caracteristic pentru mişcările totalitariste în general şi pentru faima de care se bucură liderii lor în particular decât uimitoarea repeziciune cu care ei sunt uitaţi şi surprinzătoarea uşurinţă cu care pot fi înlocuiţi. Ceea ce Stalin a realizat laborios în decursul multor ani, prin lupte înverşunate între facţiuni şi prin mari concesii (cel puţin) făcute numelui predecesorului — şi anume, să se legitimeze ca moştenitor şi urmaş politic al lui Lenin — succesorii lui Stalin au încercat fără concesii făcute numelui predecesorului. Şi aceasta chiar dacă Stalin avusese la dispoziţie un răgaz de treizeci de ani şi fusese în măsură să manipuleze un aparat de propagandă al partidului, necunoscut pe vremea lui Lenin, pentru a şi imortaliza propriul nume. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Hitler, care, în timpul vieţii, a exercitat o fascinaţie împotriva căreia se spune că nimeni nu era imun , şi care, astăzi, după înfrângerea şi moartea sa, a căzut într o uitare atât de desăvârşită, încât abia dacă mai joacă vreun rol chiar în grupurile neofasciste şi neonaziste ale Germaniei postbelice. O asemenea neputinţă de a dăinui este, fără îndoială, într un fel legată de proverbiala inconsecvenţă a maselor şi de prestigiul care se sprijină pe mase; mai probabil este că ea se explică prin obsesia totalitară a mişcării perpetue; formaţiunile totalitare nu pot rămâne la putere decât atâta timp cât sunt în continuă mişcare şi păstrează totul în jurul lor într o asemenea mişcare. Aşa că, într un anumit fel, însăşi această precaritate constituie o dovadă mai degrabă flatantă adusă liderilor morţi, întrucât ea arăta că ei au reuşit să şi contamineze supuşii cu acel virus specific totalitarismului; căci, dacă s ar putea spune că există o personalitate sau o mentalitate totalitară, tocmai această extraordinară adaptabilitate şi absenţă a continuităţii constituie fără îndoială caracteristicile cele mai impresionante. Ar putea fi deci o greşeală să se presupună că lipsa de constanţă şi uitarea de care dau dovadă masele ar însemna că ele s au vindecat de iluzia totalitară, care, ocazional, ajunge să se identifice cu vreun cult al lui Hitler sau Stalin; tocmai o concluzie opusă ar fi cea adevărată.
no images were found
Ar fi o greşeală şi mai serioasă să se uite, din cauza unei asemenea precarităţi, că regimurile totalitare, atâta vreme cât sunt la putere, şi liderii totalitari, atâta vreme cât sunt în viaţă, „comandă masele şi se sprijină pe ele“, şi asta până la capăt. Ajungerea la putere a lui Hitler a fost un fenomen legal în sensul că s a bucurat de sprijinul majorităţii populaţiei , şi nici el, nici Stalin nu şi ar fi putut menţine autoritatea asupra unei ţări cu populaţie numeroasă, nu ar fi putut supravieţui multor crize interne şi externe, şi nu ar fi putut face faţă numeroaselor pericole ale neîncetatelor lupte intestine în partid, dacă ei nu s ar fi bucurat de încrederea maselor. Nici procesele de la Moscova şi nici lichidarea fracţiunii lui Röhm nu ar fi fost posibile dacă masele nu i ar fi sprijinit pe Stalin şi pe Hitler. Credinţa larg răspândită că Hitler ar fi fost doar un agent al industriaşilor germani şi că Stalin a ieşit victorios în lupta de succesiune după moartea lui Lenin doar printr o conspiraţie sinistră sunt, amândouă, legende care pot fi respinse prin numeroase fapte, dar, în primul rând, prin popularitatea incontestabilă a acestor conducători. Şi nici nu li se poate atribui popularitatea de care s au bucurat victoriei unei propagande bine orchestrate şi mincinoase asupra ignoranţei şi stupidităţii. Căci propaganda mişcărilor totalitare, care precedă şi însoţeşte regimurile totalitare, este, invariabil, pe cât de făţişă pe atât de mincinoasă, iar aspiranţii la posturile de lideri totalitari îşi încep de obicei carierele lăudându se cu vechile crime şi detaliindu le cu grijă pe cele viitoare. Naziştii „erau convinşi că, în zilele noastre, făptuirea răului are o forţă morbidă de atracţie . Este un loc comun al propagandei comuniste înăuntrul şi în afara Rusiei că bolşevicii nu recunosc criteriile morale obişnuite, iar experienţa a dovedit în repetate rânduri că valoarea propagandistică a crimelor şi dispreţul general faţă de standardele morale constituie factori independenţi de simplul interes personal, care este considerat a fi factorul psihologic cel mai puternic în politică.
Atracţia pe care o exercită răul şi crima asupra mentalităţii plebei nu este nouă. Întotdeauna a fost adevărat că plebea, vulgul, salută „faptele violente cu remarca admirativă care spune: s ar putea să fie ceva rău, dar e ceva foarte deştept“ . Factorul neliniştitor, în succesul totalitarismului, este mai degrabă realul altruism al aderenţilor: s ar putea înţelege ca un nazist sau un bolşevic să nu fie zdruncinat în convingerile lui de crime împotriva unor oameni care nu fac parte din mişcare sau îi sunt chiar ostili; dar lucrul uimitor este că el nu începe să ezite nici măcar când monstrul începe să şi devoreze propriii copii, nici în cazul când el însuşi devine victimă a persecuţiei, nici dacă e acuzat şi condamnat pe nedrept, exclus din partid şi trimis la muncă forţată sau într un lagăr de concentrare. Dimpotrivă, spre mirarea întregii lumi civilizate, el se poate arăta dispus să şi ajute acuzatorii şi în redactarea propriei sale condamnări la moarte, dacă nu i se atinge statutul său de membru al mişcării. Ar fi naiv să se creadă că această încăpăţânare în convingeri, care supravieţuieşte tuturor experienţelor de viaţă şi anihilează interesul personal cel mai imediat, ar fi o simplă expresie a unui idealism fervent. Idealismul, prostesc sau eroic, porneşte totdeauna dintr o decizie şi convingere individuală şi este supus experienţei şi contradicţiei. Fanatismul mişcărilor totalitare, contrar tuturor formelor de idealism, se afirmă în clipa în care mişcarea îşi părăseşte adepţii fanatici, ucigând în ei orice rămăşiţă a vreunei convingeri care ar mai fi putut supravieţui prăbuşirii mişcării înseşi. Însă înăuntrul cadrului organizat al mişcării, atâta vreme cât el se menţine, membrii fanatici nu sunt sensibili nici la experienţă, nici la argumentări; identificarea cu mişcarea şi conformismul total par să fi distrus însăşi capacitatea de a mai încerca vreo experienţă, fie ea oricât de extremă, cum ar fi tortura sau frica de moarte.
Mişcările totalitare urmăresc să organizeze masele, şi reuşesc în aceasta — masele, nu clasele, aşa cum făceau vechile partide de interese ale naţiunilor europene, şi nici cetăţenii care ar avea opinii şi interese proprii în ce priveşte abordarea treburilor publice, aşa cum fac partidele în ţările anglo saxone. În vreme ce toate grupurile politice depind de o forţă proporţională, mişcările totalitare depind de forţa brută a mulţimii, până într atât încât regimurile totalitare par imposibile, chiar în condiţii altminteri favorabile, în ţări cu o populaţie relativ mică. După Primul Război Mondial, un val profund antidemocratic, prodictatorial de mişcări semitotalitare şi totalitare a străbătut Europa; mişcările fasciste s au răspândit, începând cu Italia, în aproape toate ţările Europei Centrale şi Răsăritene (partea cehă a Cehoslovaciei a constituit una din excepţiile remarcabile); şi totuşi, nici chiar Mussolini, care iubea atât expresia de „stat totalitar“, nu a încercat să stabilească un regim totalitar propriu zis , ci s a mulţumit cu dictatura şi cu dominaţia unui singur partid. Dictaturi netotalitare asemănătoare au răsărit înaintea războiului în România, în Polonia, statele baltice, Ungaria, Portugalia şi Spania lui Franco. Naziştii, care aveau un instinct perfect pentru a detecta asemenea diferenţe, obişnuiau să comenteze plini de dispreţ defectele aliaţilor lor fascişti, în vreme ce admiraţia lor reală faţă de regimul bolşevic din Rusia (şi faţă de Partidul Comunist din Germania) nu era egalată şi întrecută decât de dispreţul lor faţă de rasele est europene. Singurul om faţă de care Hitler avea un „respect necondiţionat“ era „genialul Stalin“ , şi chiar dacă, în cazul lui Stalin şi al regimului rus, nu avem (şi probabil nu vom avea niciodată) bogatul material documentar care ne e accesibil în ce priveşte Germania, ştim totuşi, de la discursul lui Hruşciov la Congresul al XX lea al partidului, că Stalin avea încredere într un singur om şi că omul acela era Hitler.
Important este că, în toate aceste ţări europene mai mici, dictaturile netotalitare au fost precedate de mişcări totalitare, astfel încât a reieşit limpede că totalitarismul avea un ţel prea ambiţios, că, deşi îşi jucase bine rolul în a organiza masele până când mişcarea avea să preia puterea, dimensiunea absolută a ţărilor mici îl forţa pe virtualul conducător totalitar să adopte modelele cele mai familiare ale unei dictaturi de clasă sau de partid. Adevărul este că aceste ţări nu controlau pur şi simplu destul material uman pentru a şi permite dominaţia totală şi marile pierderi de populaţie. Fără marea speranţă de cucerire a unor teritorii mai intens populate, tiranii din aceste ţări mici erau constrânşi la o anumită moderaţie de modă veche, din teama de a nu şi pierde oamenii pe care ar fi urmat să i conducă. Aceasta este şi cauza pentru care nazismul însuşi, până la izbucnirea războiului şi la extinderea sa asupra Europei, se arăta mult mai puţin coerent şi crud decât omologul său rus; nici chiar poporul german nu era de ajuns de numeros pentru a permite desfăşurarea integrală a formei mai noi de guvernare care era totalitarismul. Numai dacă Germania ar fi câştigat războiul ar fi cunoscut o dominaţie totalitară deplin dezvoltată, şi ne am putea face o idee despre sacrificiile pe care acest lucru le ar fi impus nu numai pentru „rasele inferioare“, ci şi pentru germanii înşişi, din ceea ce ne a parvenit din planurile lui Hitler. În orice caz, aceasta a fost doar în timpul războiului, după ce cuceririle din Răsărit au furnizat mari mase de oameni şi au făcut posibile lagărele de exterminare, când Germania a fost în măsură să stabilească o conducere cu adevărat totalitară. (Invers, riscurile de a stabili o conducere totalitară sunt înfricoşător de mari în ţările despotismului tradiţional ale Orientului, în India şi China, unde există un material aproape inepuizabil pentru a alimenta maşinăria dominaţiei totale, acumulatoare de putere şi distrugătoare de oameni, şi unde, în plus, sentimentul tipic de a fi de prisos al „omului de masă“ — un fenomen cu totul nou în Europa, consecinţă a şomajului în masă şi a creşterii populaţiei în ultimii 150 de ani — a predominat de secole în atitudinea sa de dispreţ faţă de viaţa umană.) Moderaţia sau metodele de guvernare mai puţin asasine cu greu ar fi putut fi atribuite temerilor nutrite de guverne faţă de rebeliunea populară; depopularea propriilor lor ţări reprezenta o ameninţare cu mult mai serioasă. Un regim totalitar, spre deosebire de o mişcare totalitară, este posibil numai atunci când mari mase de oameni devin de prisos sau pot fi cruţate fără consecinţele dezastruoase ale depopulării.
Mişcările totalitare sunt posibile oriunde se găsesc mase care, dintr un motiv sau altul, au căpătat gustul de organizare politică. Masele nu sunt menţinute laolaltă prin conştiinţa unui interes comun, şi ele sunt lipsite de acea logică specifică claselor care se exprimă prin urmărirea unor obiective precise, limitate şi accesibile. Termenul de „mase“ se aplică numai la acei oameni care, fie din cauza numărului lor, fie din cauza indiferenţei, fie dintr o combinaţie a ambelor condiţii, nu se pot integra în vreo organizaţie fondată pe interesul comun, în partide politice sau guverne municipale, organizaţii profesionale sau sindicate. Potenţial, masele există în orice ţară şi formează majoritatea acelor numeroşi oameni neutri, indiferenţi din punct de vedere politic, care nu intră niciodată într un partid şi care rareori votează.
Ceea ce caracterizează avântul mişcării naziste în Germania şi al mişcărilor comuniste în Europa după 1930 este faptul că şi au recrutat membrii din masa oamenilor aparent indiferenţi, la care toate celelalte partide renunţaseră considerându i prea apatici sau prea stupizi pentru a mai merita sa le dea atenţie. Rezultatul a fost că majoritatea membrilor consta din oameni care nu mai apăruseră niciodată până atunci pe scena politică. Aceasta a permis introducerea unor metode cu totul noi în propaganda politică şi indiferenţa faţă de argumentele oponenţilor politici; asemenea mişcări nu numai că s au plasat în afara şi împotriva sistemului de partide în ansamblu, ci şi au găsit şi o clientelă care nu fusese niciodată folosită şi nici „stricată“ de sistemul partidelor. Iată de ce ei nu aveau nevoie să respingă argumentele contrarii, ci preferau constant tentativelor de persuasiune ameninţările cu moartea, urmărind mai degrabă teroarea decât convingerea. Ele prezentau dezacordurile ca avându şi invariabil originea în surse profunde, naturale, sociale sau psihologice, care scapă controlului indivizilor şi, în consecinţă, şi celui al raţiunii. Aceasta ar fi fost un dezavantaj numai dacă mişcările ar fi intrat într o competiţie sinceră cu alte partide; dar devenea o forţă dacă exista certitudinea că aveau de-a face cu oameni care aveau motive să fie la fel de ostili faţă de toate partidele.
Succesul mişcărilor totalitare asupra maselor a însemnat sfârşitul a două iluzii pentru ţările democratic conduse, în general, şi pentru statele naţionale europene şi sistemul lor de partide, în particular. Prima iluzie voia ca poporul, în majoritatea lui, să fi luat parte activă la guvernare şi ca fiecare individ să fi avut simpatii faţă de propriul partid sau partidul altuia. Dimpotrivă, mişcările arătau că masele, din punct de vedere politic neutre şi indiferente, puteau uşor să constituie majoritatea într o ţară condusă în mod democratic: aşadar, o democraţie putea să funcţioneze după reguli activ recunoscute doar de o minoritate.
Cea de a doua iluzie democratică nimicită de mişcările totalitariste voia ca aceste mase, indiferente politic, să fie fără importanţă, să fie cu adevărat neutre şi să nu constituie nimic mai mult decât fundalul nearticulat, mut, al vieţii politice a naţiunii. Mişcările totalitare făceau acum să apară ceea ce nici un alt organ al opiniei publice nu fusese în stare vreodată să arate: şi anume că guvernul democrat se bazase la fel de mult pe aprobarea tăcută şi pe toleranţa păturilor mute şi indiferente ale poporului, cât şi pe instituţiile şi organizaţiile explicite şi vizibile ale ţării. Astfel că atunci când mişcările totalitare au invadat parlamentele cu dispreţul lor pentru regimul parlamentar abia dacă au apărut inconsecvenţe: în realitate, ele au reuşit să convingă o mare parte a populaţiei că majorităţile parlamentare erau fictive şi nu corespundeau în mod necesar realităţilor naţionale, subminând astfel respectul faţă de sine şi încrederea guvernelor care credeau, şi ele, mai degrabă în norma majorităţii decât în propria lor constituţie.
S a subliniat frecvent ca mişcările totalitariste se folosesc şi abuzează de libertăţile democratice pentru a le distruge. Nu e vorba doar de o viclenie diabolică din partea liderilor lor sau de o stupiditate puerilă din partea maselor. E adevărat că libertăţile democratice se pot baza pe egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii; totuşi, ele nu şi dobândesc înţelesul şi nu funcţionează organic decât atunci când cetăţenii aparţin unor grupuri care le reprezintă sau formează o ierarhie socială şi politică. Prăbuşirea sistemului de clase, singura stratificare socială şi politică a statelor naţionale europene, a reprezentat, desigur, „unul din cele mai dramatice evenimente din istoria recentă a Germaniei“ ; ea a fost la fel de favorabilă ridicării nazismului tot aşa cum a fost absenţa stratificării sociale în rândul imensei populaţii rurale ruseşti (acest „mare trup flasc, lipsit de educaţie politică şi aproape fără acces la idei în stare să înnobileze acţiunea“ ) pentru răsturnarea de către bolşevici a guvernului democrat al lui Kerensky. Condiţiile Germaniei prehitleriste ilustrează primejdiile implicite în dezvoltarea Occidentului, când, odată cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, acelaşi eveniment dramatic al prăbuşirii unui sistem de clase s a repetat în aproape toate ţările europene, în vreme ce evenimentele din Rusia arată limpede direcţia pe care o pot lua inevitabilele schimbări revoluţionare din Asia. Practic, nu are prea multă importanţă dacă mişcările totalitare adoptă schema nazismului sau bolşevismului, dacă organizează masele în numele rasei sau clasei, dacă pretind că urmează legile vieţii şi naturii sau pe cele ale dialecticii şi economiei politice.
Indiferenţa faţă de treburile publice,, neutralitatea în problemele politice nu constituie, în ele însele, cauze suficiente pentru dezvoltarea mişcărilor totalitare. Societatea cu caracter competitiv şi achizitiv a burgheziei provocase apatie şi chiar ostilitate faţă de viaţa publică, nu numai, şi nici măcar în primul rând, în acele straturi sociale care erau exploatate şi excluse de la participarea activă la conducerea ţării, ci înainte de toate în propria ei clasă. Lunga perioadă de falsă modestie, când burghezia se mulţumea a fi clasa dominantă în societate fără să aspire la puterea politică (pe care o lăsa, bucuroasă, în mâinile aristocraţiei), a fost urmată de epoca imperialistă: burghezia a devenit tot mai ostilă faţă de instituţiile naţionale existente şi a început să formuleze pretenţii şi să se organizeze pentru exercitarea puterii politice. Apatia timpurie şi cererea de mai târziu de a prelua monopolul dictatorial al conducerii afacerilor externe ale naţiunii îşi aveau, ambele, rădăcinile într un mod şi o filozofie de viaţă atât de insistent şi exclusiv centrate pe succesul sau eşecul individului aflat în concurenţă nemiloasă, încât datoriile şi responsabilităţile cetăţeanului puteau fi privite ca o inutilă risipă de timp şi de energie. Aceste atitudini burgheze sunt foarte utile pentru acele forme de dictatură în care un „om forte“ preia asupra sa complicata răspundere a conducerii treburilor publice; ele constituie însă un obstacol real pentru mişcările totalitare care nu pot tolera individualismul burghez, cum nu pot tolera nici un alt fel de individualism. Păturile apatice ale unei societăţi dominate de burghezie, oricât de puţin dornice ar fi să şi asume responsabilităţile cetăţeneşti, îşi păstrează personalitatea intactă fie şi numai pentru că, fără ea, nu se pot aştepta să supravieţuiască în lupta concurenţială pentru viaţă.
Deosebirile decisive între organizaţiile plebei din secolul al XIX lea şi mişcările de masă ale secolului al XX lea sunt greu de apreciat, pentru că liderii totalitari moderni nu se deosebesc mult, în ce priveşte psihologia şi mentalitatea lor, de precedenţii lideri ai plebei, ale căror criterii morale şi procedee politice semănau atât de mult cu cele ale burgheziei. Totuşi, în măsura în care individualismul caracteriza atât atitudinea faţă de viaţă a burgheziei, cât şi cea a plebei, mişcările totalitare pot pretinde cu îndreptăţire că au fost primele partide cu adevărat antiburgheze; nici unul dintre predecesorii lor din secolul al XIX lea, nici Societatea „10 Decembrie“, care l a ajutat pe Louis Napoleon să câştige puterea, nici brigăzile de adevăraţi măcelari din cadrul tulburărilor prilejuite de Afacerea Dreyfus, nici Sotniile Negre ale pogromurilor din Rusia, nici mişcările cu caracter pannaţionalist, nici unul nu şi au implicat vreodată membrii până la punctul pierderii desăvârşite a pretenţiilor şi ambiţiilor individuale, şi nici nu şi au dat seama vreodată că o organizaţie ar putea reuşi să anihileze identitatea individuală pentru totdeauna, şi nu doar pe durata unei acţiuni eroice colective.
Relaţiile dintre societatea de clasă, dominată de burghezie, şi masele rezultate din prăbuşirea ei nu sunt aceleaşi cu cele dintre burghezie şi plebe, care erau un produs secundar al modului de producţie capitalist. Masele au comun cu o asemenea plebe doar o singură caracteristică: ambele sunt în afara oricăror ramificaţii sociale şi a oricărei reprezentări politice normale. Dacă plebea moşteneşte — deşi într o formă pervertită — standardele şi atitudinile clasei dominante, masele oglindesc şi, într un fel, pervertesc standardele şi atitudinile faţă de problemele politice ale tuturor claselor. Standardele omului ce aparţine masei erau determinate nu numai, şi nici măcar în primul rând, de clasa căreia îi aparţinuse el odată, ci mai curând de influenţele şi convingerile atotprezente, tacit împărtăşite şi nearticulat asumate de toate clasele societăţii deopotrivă.
Apartenenţa la o clasă, oricât a fost ea de slabă şi de puţin determinată strict de originea socială, cum fusese cazul în ordinele şi statele societăţii feudale, depindea în general de naştere, şi doar talente excepţionale sau norocul ar mai fi putut o schimba. Statutul social era decisiv în ce priveşte participarea individului la viaţa politică, iar în afara cazurilor de urgenţă naţională, când se presupunea că avea să acţioneze doar ca parte a unei naţiuni, indiferent de apartenenţa sa la o clasă sau un partid, individul nu era niciodată confruntat direct cu treburile publice şi nici nu se simţea direct răspunzător de conducerea lor. Ridicarea unei clase la o poziţie de mai mare importanţă în cadrul comunităţii era totdeauna însoţită de educarea unui anumit număr din membrii ei pentru a face politică în mod profesional, pentru servicii plătite (sau, dacă şi puteau permite asta, neplătite) în organele de guvernare şi pentru reprezentarea clasei respective în parlament. Faptul că majoritatea poporului rămâne în afara oricărei organizaţii politice de partid sau de alt fel nu mai constituia ceva grav pentru nimeni, şi era o caracteristică la fel de adevărată pentru oricare din clasele sociale. Cu alte cuvinte, conştiinţa apartenenţei la o clasă, cu obligaţiile ei limitate, de grup, cu atitudinile ei tradiţionale faţă de aparatul de guvernare, împiedicau formarea unor cetăţeni care să se simtă la modul individual şi personal răspunzători pentru conducerea propriilor ţări. Acest caracter apolitic al populaţiei statelor naţionale a ieşit în evidenţă numai atunci când sistemul de clasă s a năruit şi a făcut să se năruie odată cu el întreaga ţesătură de fire vizibile şi invizibile care lega poporul de corpul politic.
Năruirea sistemului de clasă însemna automat prăbuşirea sistemului de partide, mai ales din cauză că aceste partide, fiind partide ale interesului, nu mai puteau reprezenta interesele de clasă. Supravieţuirea lor prezenta o oarecare importanţă pentru membrii fostelor clase, care sperau, fără motiv, să şi recâştige vechiul statut social şi care mai rămâneau laolaltă nu pentru că ar mai fi avut interese comune, ci pentru că sperau să şi restabilească asemenea interese. În consecinţă, partidele deveneau tot mai înclinate spre psihologie şi ideologie în propaganda lor, tot mai apologetice şi nostalgice în atitudinea lor politică. Pe lângă aceasta, ele îşi pierduseră, fără să şi fi dat seama, şi suporterii neutri care nu se interesaseră vreodată de politică, deoarece socoteau că nu există nici un partid ca să se îngrijească de interesele lor. Astfel că primele semne ale sfărâmării sistemului de partide pe continentul european nu le au constituit dezertările vechilor membri de partid, ci neputinţa de a mai recruta membri din rândurile generaţiilor tinere şi pierderea consimţământului şi sprijinului tăcut al maselor neorganizate care şi au scuturat deodată apatia şi s au îndreptat pretutindeni unde vedeau un prilej de a exprima noua şi violenta lor opoziţie.
Originile totalitarismului
Hannah ArendtTraducere din engleză de Ion Dur şi Mircea Ivănescu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Istorie contemporană
Căderea zidurilor de protecţie ale claselor transforma majorităţile aţipite din spatele tuturor partidelor într o singură mare masă dezorganizată, nestructurată, de indivizi furioşi, care nu aveau nimic în comun în afara unei vagi conştiinţe a faptului că speranţele aderenţilor de partid erau pierdute, că, în consecinţă, membrii cei mai respectaţi, cei mai evoluaţi şi cei mai reprezentativi ai comunităţii erau nişte imbecili şi că puterile instituite erau nu atât dăunătoare moral, cât, în egală măsură, stupide şi frauduloase. Pentru naşterea acestei noi şi înfricoşătoare solidarităţi negative nu mai era atât de important faptul că muncitorul şomer ura statu quo ul şi puterea sub forma Partidului Social Democrat, că micul proprietar expropriat o făcea sub forma unui partid de centru sau de dreapta, sau că foştii membri ai claselor mijlocii şi superioare îşi manifestau ura sub forma extremei drepte tradiţionale. Numărul celor care formau această masă de oameni în general nemulţumiţi şi disperaţi a crescut rapid în Germania şi Austria, după Primul Război Mondial, când inflaţia şi şomajul s au adăugat urmărilor distructive ale înfrângerii militare; ei existau într o proporţie masivă în toate statele nou născute şi au sprijinit mişcările extremiste în Franţa şi Italia după cel de al Doilea Război Mondial.
