Motto: ”The chief characteristic of of this specifically human life, whose appearance and disappearance constitute worldly events, is that it is always full of events which can ultimately be told as a story, establish a biography…”– Hannah Arendt , “The Human Condition”
Cum poti ramane uman in timpuri intunecate? Cum si de ce se petrece dezumanizarea? Reactia mea la filmul despre Hannah Arendt in regia Margarethei von Trotta, cu Barbara Sukowa in rolul principal, este ca, in pofida imenselor dificultati de a traduce drama ideilor in limbaj cinematografic, regizoarea a reusit acest lucru. Filmul capteaza mizele marilor polemici in care a fost prinsa Hannah Arendt, felul cum vedea ea gandirea (das Denken) drept substanta a identitatii umane. Gandirea, pentru Arendt, nu poate fi separata de judecata morala, acea capacitate si acea obligatie care, vorba lui Mihail Sebastian, ne ridica cu un cap mai sus de zoologie. Cand gandirea se desparte de actiune, ori invers, cand actiunea se desfasoara in absenta gandirii, scria Hannah Arendt, spatiul libertatii este in primejdie. Fagaduinta politicului era pentru ea fagaduinta si obligatia trairii in adevar.
Aici vad convergenta intre gandirea Hannei Arendt si pozitiile filosofice ale unor Jan Patocka si Vaclav Havel. Am discutat acest subiect adeseori cu Martin Palous, fost purtator de cuvant al „Cartei 77”, ganditor al politicului in mod cert inspirat de ideile Hannei Arendt, dar si ce acelea ale lui Eric Voegelin.
http://www.humanitas.ro/humanitas/f%C4%83g%C4%83duin%C5%A3a-politicii
http://www.lapunkt.ro/2013/04/06/arendt-si-actiunea-politica-o-configuratie-a-nuantelor/
Scenariul filmului este fidel, in mare masura, realitatii, cu pasaje intregi din prelegerile si corespondenta Hannei (cu Mary McCarthy, cu Heinrich Blucher, cu Karl Jaspers, cu Kurt Blumenfeld, prietenul drag de care o lega sionismul din tinerete). Suntem martorii modului in care s-a ajuns la un adevarat linsaj simbolic pentru ca ganditoarea a spart anumite tabuuri si a indraznit “sa spele rufele murdare” in public. Nu e vorba aici de criticile legitime si oneste, ci de faptul ca au existat voci influente care au acuzat-o de ura de sine, de renegare, de aversiune pentru statul Israel etc A ajuns sa fie etichetata drept “inamica a statului Israel”.
Chiar colegi ai ei s-au pretat la ceea ce se cheama “character assassination”. I s-a negat acestei femei (accentuez cuvantul, femeie) dreptul a-si sustine public propriile opinii. Ba chiar si dreptul a le avea. Scena cand este chemata de cei trei universitari de la New School for Social Research care o admonesteaza pentru ceea ce a scris poate intra in orice antologie a machismului impertinent.
Asistam la scene memorabile, de mare intensitate ideatica, despre intelligentsia din New York (acei “New York intellectuals” despre care am avut prilejul sa scriu pe larg si nu o singura data), in special junii autori care se situeaza pe piedestalul adevarurilor definitive, precum Norman Podhoretz, stralucit critic literar, aflat pe atunci in plina ascensiune, protejatul lui Lionel Trilling si proaspat numit editorul lunarului “Commentary”. In cartea sa “Ex-Friends”, Podhoretz povesteste despre prietenia cu Hannah Arendt si amarul ei final. Intre timp, cum stim, a invatat si el ce inseamna sa ti se desfigureze ideile…
Lipseste din film, din pacate, si ar fi trebuit sa fie acolo, faptul ca, pentru Hannah Arendt, Raul radical s-a intruchipat deopotriva in Auschwitz si in Gulag (nu s-a referit expressis verbis la Gulag utilizand acest acronim, dar a scris pe larg despre rolul ideologiei in exterminismul stalinist). De altfel, cand “New Yorker” a decis sa o trimita drept corespondent la procesul de la Ierusalim, motivul a fost, intre altele, ca Hannah Arendt scrisese marea carte despre catastrofele secolului XX, “Originile totalitarismului”. In acea carte dezvolta ea analiza Raului radical, pornind de la o intuitie kantiana. Fostul meu doctorand, Benli Schechter, a scris o superba teza despre modul cum s-a dezvoltat discutia pe tema totalitarismului, gratie Hannei Arendt, in paginile legendarei “Partisan Review”. Tot acolo a publicat Mary McCarthy un pamflet antologic impotriva detractorilor Hannei dupa aparitia cartii “Eichmann la Ierusalim”. Sa mai adaug despre Mary McCarthy, personaj semnificativ in film si marea prietenea a Hannei Arendt, ca a fost una din vocile cele mai puternice ale stangii liberale anticomuniste si ca a participat la intemeierea Comitetului pentru Libertatea Culturii in Statele Unite, o initiativa anti-stalinista menita sa tina piept ofensivei propagandistice a comunistilor si a “tovarasilor de drum”.
http://www.youtube.com/watch?v=KDO5u2YSbm0
Esential in perspectiva arendtiana este accentul pe fenomenul unic al anesteziei morale, al extinctiei diferentei dintre Bine si Rau. Omul birocratic indeplineste ordinele ca un automat. Absenta gandirii, ceea ce Arendt numeste thoughlessness, este motivul pentru care Raul radical se converteste in Rau banal. Cand spun “se converteste” am in vedere modalitatea de exteriorizare, rutinizarea Raului, nicidecum faptul ca organizarea cu sange rece, fara urma de constiinta morala, a genocidului ar fi mai putin o expresie a Raului radical. Cine citeste discursul lui Himmler de la Posen (Poznan) din 1943 in fata “cadrelor” SS, isi da seama ca Raul era justificat prin consideratii ideologice, ca in absenta acestora crima absoluta nu putea fi conceputa drept indeplinire a unui mandat istoric. In “Origini”, Hannah Arendt cita un ideolog nazist care definea statul national-socialist drept un Weltanschauungsstaat (stat intemeiat pe o conceptie asupra lumii). Exact ca si statul ideocratic intemeiat de Lenin. Discutam zilele trecute pe acest subiect cu un bun prieten. Cred ca pozitia sa sintetizeaza ceea ce incerc sa spun aici: “Ce se intampla este ca raul nu mai este perceput ca rau si astfel, prin thoughtlessness, el intra in banalitatea cotidiana, in care nu mai trebuie sa iei decizii de discernamint, ci doar decizii de administratie.”
Evaporarea prin ideologie a discernamantului moral, aceasta este marea problema pe care a explorat-o cu admirabil curaj intelectual Hannah Arendt. Ea a murit in 1975, n-a mai apucat sa scrie despre “Arhipelagul Gulag”. Sunt convins ca ar fi scris in “New York Review of Books” un eseu despre Soljenitin pe care l-ar fi inclus in volumul “Men in Dark Times”. In 1967, la 50 de ani de la lovitura de stat bolsevica intrata in istorie sub numele de Revolutia din Octombrie, a participat, alaturi de Isaiah Berlin, Shlomo Avineri, George Kennan, Leonard Schapiro, Marc Ferro, Adam Ulam, Bertam Wolfe, la un simpozion la Harvard, organizat de Richard Pipes. S-a nascut una din cele mai importante carti despre Rusia revolutionara.
http://www.librarything.com/work/8580507
Cred ca merita amintit faptul ca scoala revizionista din sovietologie, cu ale sale reverberatii actuale, a atacat chiar ideea studierii simultane a comunismului si fascismului ca ramuri ale unui trunchi totalitar (frati gemeni, cum s-a spus). Evident, era vizat conceptul de totalitarism dezvoltat de Hannah Arendt in anii 50, se proclama ca era vorba de o legitimare ideologica a Razboiului Rece. Vestigiile totalitarismului nu au disparut. Nu a disparut ceea ce Jean-Francois Revel a diagnosticat drept tentatia totalitara. Se face elogiul “ipotezei comuniste”, al “orizontului comunist”. Cum spunea Elena Bonner in discursul rostit la primirea Premiului “Hannah Arendt” din partea orasului Bremen, a Fundatiei “Heinrich Boll” si a Asociatiei “Hannah Arendt”:
„Reading Arendt is frightening even today. Her account of the general resemblance of the Nazi and Communist regimes has been confirmed by many others. On Hitler: “He was phenomenally false…lack of a sense of reality …indifference to facts” (Konrad Heiden). On Stalin: “revulsion for the truth of life,” “indifference to the real situation” (Nikita Khrushchev). In Germany: “The Führer is always right.” In the USSR: “The Party is never wrong.” Hitler: “The nation will be victorious or it must perish totally.” In the USSR, as a song put it, “Bravely we’ll go to war for the power of the Soviets and we will die as one in the fight.” Death camps and the Gulag. Gas was used in the former. The latter didn’t need to waste money on it—hunger and cold did the job.”
Faptuitorul Raului radical nu-si pune probleme etice pentru ca este complet instrainat de taramul eticii. Aparenta este una a banalitatii, esenta este radicala. Dar nu o face doar dintr-un orb instinct al disciplinei, ci si pentru ca impartaseste ideologia totalitara. Acum avem date persuasive: Adolf Eichmann nu era un birocrat indiferent, rece, detasat: era obsedat de rolul evreilor, ii privea drept insecte daunatoare etc Deci, ideologia creeaza patternul dezumanizarii celui decretat drept inamic, iar sistemul birocratic permite acestor “deratizatori” sa actioneze cu sentimentul predestinarii istorice, al comandamentului providential si al impunitatii…
http://www.humanitas.ro/humanitas/eichmann-la-ierusalim
Momentul prelegerii finale este intr-adevar rascolitor. Mai ales ca au existat oameni de o mare inteligenta (Hans Jonas, unul din studentii favoriti ai lui Martin Heidegger, specialist in gnosticism care l-a influentat mult si pe Ioan Petru Culianu) care au reactionat, cum se vede in film, cu mare tristete la ceea ce ei percepeau drept “aroganta” Hannei. Cum spuneam, Mary McCarthy a aparat-o in paginile lui “Partisan Review”. Maestrul ei, Karl Jaspers, a dovedit intelegere pentru pozitiile ei, dar a fost probabil indurerat de faptul ca Hannah a acceptat reconcilierea cu Heidegger (pe care el nu l-a iertat niciodata) si a devenit ceea ce unii au numit “impresara” acestuia in lunea anglo-saxona. Karl si Gertrude Jaspers au tinut prea mult la Hannah pentru a-i reprosa direct asemenea lucruri. Au acceptat formal argumentul ei privind “naivitatea” lui Martin, dar ma indoiesc ca l-au crezut valabil.
Scandalul major a fost discutia despre rolul Consiliilor Evreiesti, acea dorinta de a lumina una din paginile cele mai obscure si nelinistitoare din ceea ce Arendt a definit drept timpurile intunecate (“dark times”). Pentru Hannah, a interoga cele mai sensibile teme, a spune exact ce crede despre lucruri pe care altii le acopera cu suspecta abilitate, tinea de o datorie socratica in raport cu umanitatea. Refuza sa se cantoneze in atasamente pe care ea le vedea drept “tribale”. Intr-o scrisoare din 20 iulie 1963 catre Karl Jaspers, vorbind despre neintrerupta campanie isteroida impotriva ei, Hannah marturisea ca, fara sa-si dea seama, a ulcerat personaje influente din viata politica israeliana, dintre care unii erau fosti membri ai Consiliilor perioadei naziste. Chiar si asa, scria ea, nu avea niciun motiv sa cedeze: “Daca as fi stiut ce se va intampla, probabil ca as fi facut exact ceea ce-am facut”.(v. Hannah Arendt, Karl Jaspers, “Correspondence, 1926-1969″, Harcourt Brace Jovanovich, 1992, p. 511).
Atunci cand se despartea de Hannah, cand incheia o prietenie de-o viata, Kurt Blumenfeld vorbea de fapt si pentru Gerschom Scholem, marele specialist in cabala, cel care i-a reprosat Hannei lipsa de iubire pentru poporul evreu. Raspunsul ei nu sugereaza raceala, ci o alta perspectiva despre iubire. Ea isi iubeste prietenii, nu simte dragoste pentru colectivitati (etnice ori sociale). Inseamna acest lucru “aroganta”? Ma indoiesc. Arendt si Scholem fusesera buni prieteni cu Walter Benjamin (ea avea sa scrie prefata volumului “Illuminations” aparut la Schocken Books, editura new yorkeza unde a fost o vreme redactor). In 1968, Scholem ii reprosa Hannei o presupusa detasare superioara in raport cu cauzele pe care le sustinuse candva: “I knew Hannah Arendt when she was a socialist or half-communist and I knew her when she was a Zionist. I am astounded by her ability to pronounce upon movements in which she was once so deeply engaged, in terms of a distance measured in light years and from such sovereign heights.”
La randul sau, Hans Jonas scria in memoriile sale ca a fost socat de tonul anti-sionist si mai ales de ceea ce el numea “ignoranta Hannei Arendt in chestiunile evreiesti”. Dincolo de dezacordurile asupra carora, in ultimii ani, au decis sa nu se mai pronunte, Jonas a fost care a rostit o miscatoare oratie funebra pentru vechea sa prietena in 1975, la Capela Memoriala Riverside (textul a fost publicat chiar in revista “Social Research” a universitatii unde predasera impreuna, doi refugiati din infern. (v. Hans Jonas, “Memoirs”, Edited and annotated by Christian Wiese, translated form the German by Krishna Winston, Brandeis University Press, 2008). Dupa ce a citit un capitol din cartea lui Jonas “Imperativul responsabilitatii”, Hannah Arendt i-a scris: “Un lucru este cert–aceasta este cartea pe care bunul Dumnezeu a avut-o in minte cand te-a facut”.
Ramane deschisa, repet, rana legata de colaborarea Consiliilor Evreiesti. De fapt, putem vorbi de colaborare in acele conditii? Care ar fi fost alternativele? Existau alternative? Poate ca da, de pilda insurectia Ghetto-ului din Varsovia, partizanii din Vilna. “Bury me standing” este titlul unei carti de Isabel Fonseca despre conditia populatiei Roma in Europa zilelor noastre. In 1961 insa, publicul israelian (si nu dar acela) nu era dispus sa exploreze acest subiect de o maniera dezinhibata. Tabuurile functionau inca intens-prohibitiv. Pentru tanarul stat Israel, Holocaustul era o rana deschisa, nu se punea problema unor dezbateri metafizice despre fenomenologia Raului. Procesul Eichmann avea valoare de pedagogie nationala–cu interogatiile ei si cu critica la adresa retoricii procurorului Gideon Hausner, Hannah Arendt tulbura apele.
http://www.yadvashem.org/yv/en/exhibitions/traveling_exhibitions/eichmann/index.asp
Istoricul Walter Laqueur a scris la vremea aceea despre lipsa de empatie pentru victime in “Eichmann la Ierusalim”. Cred ca gresea: exista empatie acolo, dar era o compasiune combinata cu o imensa suferinta pentru ceea ce ea vedea drept marea eroare a liderilor comunitatilor sortite pieirii. Hiperboliza socant: “The darkest page in a dark book”. Nu stiu cum ar fi reactionat Hannah Arendt daca ar fi vazut documentarul “A Film Unfinished” despre propaganda nazista, Ghetto-ul din Varsovia si labirintul memoriei. Nu si-a pus problema ce-ar fi facut ea insasi daca ar fi fost prinsa in clestele unor optiuni imposibile, asemeni lui Adam Czerniakow, liderul Consiliului Evreiesc (“Judenrat”) din Varsovia, care, inainte de plecarea unuia din ultimele transporturi, s-a sinucis.
Relatia cu Martin Heidegger, subiect discutat de Richard Wolin in „Heidegger’s Children” si de Yvonne Sherratt in „Hitler’s Philosophers”, este prezentata drept un fel de cheie hermeneutica a biografiei spirituale a Hannei. Mi se pare exagerat: la fel de importante au fost, filosofic vorbind, relatiile cu Jaspers si cu Blucher. De la cel dintai a invatat sa filosofeze iubind lumea oamenilor (amor mundi). De la cel din urma a preluat marea simpatie pentru Rosa Luxemburg si pentru consilii ca forma de democratie directa. Ideile lui Blucher au influentat, incontestabil, viziunea ei asupra a ceea ce a numit “tezaurul pierdut al traditiei revolutionare”. Inaltimile suverane despre care scria cu duritate Scholem au fost de fapt acea balustrada imaginara fara de care ne prabusim in abisul particularismelor auto-mutilante.
https://www.youtube.com/watch?v=4IYZqvH2yCs
http://press.uchicago.edu/ucp/books/book/chicago/P/bo12778607.html
http://press.princeton.edu/titles/7136.html
http://yalepress.yale.edu/yupbooks/reviews.asp?isbn=9780300151930
