Motto: “What is the subject of our thought? Experience! Nothing else!”–Hannah Arendt
Cum poate deveni un mare filosof nazist? As intreba, in acelasi sens, cum poate deveni un filosof autentic comunist? Este vorba de problema seductiei, a mirajului, a hipnozei, a magiei (nu intamplator, o nuvela de Thomas Mann ce atinge acest subiect este intitulata “Mario si vrajitorul”). Cine nu intelege ca national-socialismul a fost, in anii 20 si 30, o ispita (conceptul istoricului Fritz Stern din cartea sa „Dreams and Delusions: The Drama of German History”), cine nu pricepe relatia dintre Faust si Mefisto, nu va putea gasi vreo urma de sens in ce s-a intamplat in veacul al XX-lea.
Tot astfel, comunismul a fost o tentatie, o promisiune, o iluzie imbratisata de atatia ganditori si artisti altminteri sofisticati (de la Gramsci, Ernst Bloch si Lukacs la Brecht, Attila Jozsef, Geo Bogza, Paul Eluard si Henri Lefebvre). Acesti intelectuali erau indragostiti de “ochii albastri ai Revolutiei care straluceau cu o cruzime necesara” (spre a relua un vers de Aragon). Mitul, magia, misterul si miracolul, arata Fritz Stern, faceau parte din dramaturgia izbavitor-totalitara. Episodul nazist la Heidegger a durat cativa ani, cel comunist la Lukacs si Brecht, a tinut decenii.
Am mai amintit relatia dintre Martin Heidegger si national-socialism. O relatie care il obsedeaza in fond si pe Slavoj Zizek (a se citi cartea acestuia “In Defense of Lost Causes”). In ultimii ani, mai ales dupa publicarea corespondentei dintre Hannah Arendt si fostul ei profesor de la Freiburg cu care, la 18 ani, a avut o relatie de ardenta iubire, subiectul politicii lui Heidegger devine indisociabil legat de tema Arendt. Cei doi par din nou inseparabili (cum poate ca au si fost, spiritual, de-a lungul vietii, dincolo de fiasco-ul etic al lui Heidegger in anii 30).
Reactiile adeseori emotionale, de-a dreptul irationale (am intalnit chiar eu unele dintre ele, de o nervozitate ce friza absurdul) au crescut mai ales dupa 1969, cand Hannah Arendt a scris un text devenit celebru cu prilejul implinirii varstei de 80 de ani de catre autorul lui “Sein und Zeit”. Era acuzata din nou de toate pacatele lumii. Tot astfel cum sunt unii care continua sa o acuze si azi de lipsa de sensibilitate la tragedia absoluta a Holocaustului. Daca acesti procurori ar fi citit corespondenta dintre Hannah Arendt si Karl Jaspers, ar fi inteles ca tocmai chestiunea Holocaustului s-a aflat in inima gandirii ei.
Nimeni nu a surprins mai exact decat Hannah Arendt natura Raului radical in veacul lagarelor de concentrare. Cand, reflectand la cazul Eichmann, a scris despre banalitatea Raului, Hannah Arendt nu a renuntat la conceptul initial al radicalitatii Raului, ecou al unei intuitii kantiene, ci l-a mladiat. A dezvoltat conceptul de „superflousness” in acela de „thoughtlessness” ( a se vedea cartea lui Richard J. Bernstein, “Hannah Arendt and the Jewish Question”, MIT Press, 1996, pp. 137-153). Totalitarismul, scria Arendt, trateaza indivizii drept fiinte superflue. Pentru a pune in practica preceptele ideologiei totalitare, adeptii acesteia renunta la facultatea normativa, isi auto-emasculeaza constiinta morala, renunta la gandirea autonoma.
Astazi stim ca a minimalizat (ori chiar a ignorat) convingerile adanci ale lui Eichmann, acceptand poate prea usor argumentatia acestuia despre o presupusa detasare ori indiferenta ideologica. Altfel spus, banalitatea Raului (biografic, Eichmann era un personaj de o banalitate indubitabila) nu excludea radicalitatea sa (era in egala masura un obsedat ideologic, un true believer). Acelasi lucru poate fi spus despre un Nikolai Ejov. Evident, in cazul Reinhard Heydrich nu era nimic banal, Raul se incarna in versiunea sa radicala, absoluta.
Nu putini au fost cei care i-au reprosat ca a incercat sa-l exonereze pe filosoful din Freiburg, ca s-a angajat intr-o veritabila apologie a lui Heidegger. Ratacirea din 1933, penibilul discurs rectoral care a facut sa curga atata cerneala si care i-a dezamagit pe viata pe fostii studenti favoriti ai lui Heidegger (Karl Lowith, Hans Jonas, Herbert Marcuse) erau atribuite, in perspectiva arendtiana, naivitatii magistrului ei filosofic. Naivitate: acesta era cuvantul Hannei Arendt. Un cuvant care cred ca poate da seama pentru anumite deplorabile abdicari altminteri de negandit din partea unor oameni geniali.
Heidegger a fost un magistru cu care Hannah Arendt s-a identificat ca fel de a vedea tragedia lumii moderne, in pofida rezervelor de atatea ori exprimate de celalalt mentor, Karl Jaspers, ori de catre cel de-al doilea ei sot, Heinrich Blucher (acel intelept Monsieur care i-a trezit si mentinut interesul pentru democratia directa, a consiliilor, una din acele constelatii politice care apar si dispar in istorie asemeni formatiunilor fosforescente de corali, spre a cita din Hannah Arendt, care il cita ea insasi pe Walter Benjamin, prietenul ei, al lui Gerschom Scholem, al lui Adorno si Horkheimer).
Ar merita (re)citit superbul eseu al Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg inclus in volumul “Men in Dark Times”. Intr-un exercitiu analitic nu lipsit de o unde melancolica, ganditoarea deplangea acolo desfigurarea spiritului revolutionar in experienta bolsevica, extinctia nervului libertar al unei traditii asfixiata de ascensiunea totalitarismelor. Filmografia lui Margarethe von Trotta, regizoarea recentului film despre Hannah Arendt (despre care voi scrie curand), include o pelicula despre Rosa Luxemburg, rolul principal fiind jucat de Barbara Sukowa (actrita care o interpreteaza acum pe autoarea “Originilor totalitarismului”). Nu era vorba de o romantizare a Rosei Luxemburg ci de simpla recunoastere a distinctiei cruciale dintre Lenin si cea care a afirmat ca “libertatea este intotdeauna libertatea celui care gandeste altfel”.
Cu ani de zile in urma, la mijlocul anilor ’30, un tanar student de la Harvard, Peter Viereck, a publicat o carte extraordinara cu titlul “Metapolitics”. I-a trimis mai intai manuscrisul lui Thomas Mann al carui raspuns a fost publicat in finalul volumului. Scria autorul „Muntelui vrajit”: „In the realm of politics fairy-tales become lies. National Socialism, in all its empirical vileness, is the tragic consequence of the mythical political innocence of the German spirit”.
Dupa mine, „Metapolitics” ramane printre cele mai actuale si patrunzatoare analize ale originilor intelectuale ale nazismului. Ulterior, Viereck avea sa devina un filosof conservator sui generis (nedogmatic si chiar critic in raport cu alti ganditori din aceeasi directie) si un distins eseist, poet si profesor. Ideea era ca national-socialismul, cu ale sale radacini in mistica telurica de tip wagnerian, in cultul pamantului, al sangelui, al noptii eroice, al aurorei redemptive, al comunitatii rasiale carismatice, simboliza o noua forma de politica, o aventura ce ce ducea individul catre zarile indepartate (uber sich selbst hinaus), in care cumpana fireasca, aceea ce leaga destinul uman de comandamentele religiilor traditionale, poate fi, ba chiar trebuie abolita.
In acest pariu metapolitic gasim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi “indracirea” lui Martin Heidegger in acei tumultuosi, chiar nebuni anii 30. Un pariu la care au participat, imbatati de suflul grandorii istorice, intelectuali de stanga si de dreapta, traind ruptura cu “sistemul” (deci cu valorile si institutiile liberale, cu parlamentarismul si cu constitutionalismul democratic) ca pe o apocaliptica salvare.
A-l prezenta insa pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg (Yvonne Sharratt il numeste in recenta aparuta ei carte la Yale University Press, “Supraomul lui Hitler”), a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune si o mistificare. A sustine o asemenea pozitie presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar pozitia Hannei Arendt, dar si pe aceea a unui Paul Celan, inseamna asadar a eluda atatea lucrari nuantate pe subiect si a te rataci in labirintul verdictelor fara drept de apel.
Intr-o faimoasa scrisoare catre marele invatat Gerschom Scholem, prietenul ei si al lui Walter Benjamin, Hannah Arendt marturisea: “Am considerat intotdeauna evreitatea drept un dat factual incontestabil al vietii mele si nu am nutrit niciodata dorinta de a schimba ori de a nega fapte de acest gen. Exista un lucru pe care il putem numi recunostinta pentru ceea ce este asa cum este; pentru ceea ce ne-a fost dat, si pentru ceea ce nu ne-a fost dat si nu poate fi facut“. Tocmai aceasta autenticitate ardenta o distinge pe Hannah Arendt de varii ei detractori. Este trasatura care o apropie de Camus si o desparte, sa spunem, de Sartre. Este exact trasatura pe care au admirat-o Karl Jaspers, Czeslaw Milosz, Elena Bonner, Agnes Heller, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.
Recomandare de lectura:
http://www.humanitas.ro/humanitas/f%C4%83g%C4%83duin%C5%A3a-politicii
