Fireşte, fiinţa umană e failibilă, dar dragostea o redresează prin harul umilinţei şi al curajului. Egoismul e laş şi orgolios, dragostea niciodată.
Dragostea adevărată nu e niciodată utopică, teoretică, abstractă. Ea nu poate izvorî decât din imediata apropiere; numai aşa se poate extinde şi asupra omenescului întreg, numai ea poate înţelege şi dragostea altora, suferinţa sau bucuria lor. „Filantropul“, generosul, poate foarte bine fi egoist şi orgolios, poate tot aşa de bine să fie invidios şi plin de resentimente. Dragostea nu are de ce să fie generoasă, e destul să fie dragoste.
De vreme ce implică de la sine virtualitatea sacrificiului, are implicaţia sacră pe care acesta o presupune. Principiul dragostei e unul singur şi este divin, – indiferent dacă „filozofia“ celor în cauză este sau nu una „agnostică“.
(Alexandru Paleologu, De la NU la DA, în Despre lucrurile cu adevărat importante, Iaşi, Editura Polirom, 1998)