Ca de fiecare 24 Ianuarie, harnicii conducători ai oraşelor în care se sărbătoreşte Unirea Mică vor întinde, în cinstea oaspeţilor lor, covoarele alese şi vor ridica palatele de carton celebrând goliciunea noastră de astăzi. Horele se vor încinge iar bucuria vulgului anesteziat de generozitatea statului va fi mai puternică ca niciodată. Ei, oamenii de atunci, cu indoielile şi dramele lor, nu sunt decât amintire, soclul pe care se ridică micimea minciunii elitei de astăzi.
Trecutul nostru se reduce, în cele mai multe dintre colţurile patriei noastre, la un colţ urban asediat de buldozere şi de dezvoltatori rapaci. Urmele lui ianuarie 1859 sunt din ce în ce mai îndepărtate. Mutilat de ceauşism, patrimoniul arhitectural este cadavrul din care se hrăneşte lăcomia contemporană. Zilnic, în tăcere şi complicitate, casele se prăbuşesc iar în locul lor se edifică turnurile hâde de beton şi de metal. Aceasta este România care ne înconjoară, aceasta este România pe care suntem chemaţi să o confruntăm.
Memoria lui 24 Ianuarie a ajuns a fi sinonimă cu înscenarea grotescă în care personajele Unirii sunt întruchipate de actori decoraţi cu bărbi de împrumut, declamând în faţa mulţimii indiferente. Totul este murdărit de acest populism hidos pe care ceauşismul l-a născut iar fesenismul l-a continuat, triumfător. Pasta informă a potemkiniadei este omniprezentă. Şi se întinde ca un aluat greţos.
Redescoperirea patriotismului trece prin efortul discret şi modest, tenace şi lucid de evocare al gesturilor fondatoare. Discursurile sforăitoare de astăzi acoperă, cu vuietul lor, sunetul unei lumi care a fost. Spoiala de pe statuile mediocre ale prezentului se cere dată la o parte. Spre a merge mai departe, spre acea Românie pe care ei, cei puternici, au luat-o în stăpânire, ca pe o masă de sclavi. Reafirmarea libertăţii şi demnităţii noastre este alternativa la încremenirea eternă a ticăloşiei.
