Ce altceva ar fi putut să fie arta fără cenzură decât o poveste foarte lungă? Discutabil acum cine poate exercita prohibiţia, ca şi când ea te-ar face mai aristocrat, cel puţin în gusturi. Aşa îmi pare că au înţeles povestea lui Lars von Trier cei care au pus în faţa cinematografului românesc un pios „pe aici nu se trece”. În litera legii, pot înţelege şi empatiza cu conţinuturile deciziei comisiei cu pricina, însă problema, cu toate voluptăţile ei folclorice, rămâne conţinutul moral al negării, apanajul etic sub care ceea ce pentru unii reprezintă o negare artistică, pentru alţii trece în condamnarea unui ficţional mod de viaţă, până la stigmatizare. Am de făcut o remarcă: vorbesc pe deasupra. E onest să recunosc asta dacă tot fac aici pe avocatul diavolului. Nu am văzut filmul, decât trailerul oficial. Dar văd cu ochiul liber mici inadvertenţe, unele de culise, altele vădit strigate într-o paradă de prost gust. Până la a ajunge să primeşti răspunsuri, asigură-te că întrebările sunt puse bine sau măcar nimerit:
- Discutăm despre Nymphomaniac. Dar o peliculă nu este doar developarea artistică a unui jurnal tumultos redând epopeea erotică a femeii încercate de propriile gusturi şi opţiuni. Ea este tot ceea ce transmite şi insinuează. Cu prima parte, nimeni nu pare să aibă o problemă, ba chiar ea strâneşte la consens: violenţă, masochism, epuizare, până la autodistrugere. Hermeneutica ne omoară. „Forget about love”. Este mesajul care a însoţit spotul de promovare a filmului de-a lungul primei părţi a campaniei care aducea Nymphomaniac pe retina europenilor. Cu asta, nimeni nu are o problemă. Şi nici măcar un punct de plecare. Unele minţi mai iscusite ar putea găsi aici un punct de apărare: nu este o poveste despre iubire, şi deci despre tot ce poate fi omenesc, prea omenesc, în viaţa unui personaj care este suma curiozităţilor lui satisfăcute, ci o peliculă a instinctelor. Cu şi despre ele. Nu e un film care te învaţă să iubeşti. Iar pentru neştiutori, a iubi şi a muri nu se învaţă. Aşadar, „pericolul paideic” este aproape nul, ar spune unii. Dar încercaţi să ţineţi experimentul mental până la capăt: el poate fi un dicton. De la uitarea dragostei la uitarea de sine e doar un pas. Întrebarea, pe scurt, ar fi: ce a stins „apetitul oficial românesc” pentru libertatea artei- ideologia ficţională, sau forma unui conţinut loial realităţii imediate? Ar putea fi povestea autentică a unui om. O viaţă prohibită. Pentru unii, „aşa nu” educă prea puţin. Modelele sugerate trebuie să fie fundamental pozitive. E problema noastră de căpătâi, una profund mioritică.
- Am auzit (rămâne de spus dacă şi văzut, asta în măsura în care o să apuc să văd fructul cenzurii româneşti) filme ceva mai „voluptoase” şi şocante, prin formula expresiei lor, decât Nympomaniac. A sesizat cineva dacă nu cumva precedente mai puţin îndulcite au circulat viral prin medii de socializare sau pe site-uri de specialitate, fără ca o analiză prealabilă să fi făcut parte din sentinţa prohibiţiei?
- Cu ce ar fi un poster din Nymphomaniac mai „nevinovat” decât în pelicula în sine? Cineva ar putea specula o discriminare graduală nu prin artă, ci prin instrumentalizarea artei în diferite forme: fotografia pare palidă în faţa unui film al cărui mimesis este pe deplin loial realităţii imediate. Eu cred că deja am văzut destule fără să vrem: trailere, galerii foto, postere, articole de presă, colaje din diferite scene. Într-un fel, se respinge unitatea lor. E cel puţin caraghios.
- Este exclusivă disjuncţia care a împăienjenit titlurile aldine ale cotidianelor noastre: „Nymphomaniac: film de artă sau pornografie neureşită?”. De parcă cele două s-ar exclude reciproc în mod absolut.
- Despre actori şi tratamentul lor, între cura artistică şi fazele psihologice în care s-au aflat antrenaţi, nu spune nimeni nimic, deşi toată critica filmului e redusă la un apanaj consecinţialist: „filmul poate trezi…”, „filmul conduce la….” etc. Oare nu avem o problemă cu faptul că „selectăm din morală numai ce ne place” şi ajungem să fim toţi nişte „imorali mascaţi fără resentimente?”. Adică, priviţi aici: „In pofida masurilor de precautie, Charlotte Gainsbourg – actriţa fetiş a lui von Trier – a recunoscut ca a avut anumite remuscari legate de performanta ei. “Scenele de sex nu au fost atat de grele. Pentru mine au fost scene masochiste, jenante si putin umilitoare”. (sursa : http://www.expresspress.ro/ce-este-nymphomaniac-film-de-arta-sau-un-film-xxx-nereusit/). Ar mai fi ceva, între sancţiunea morală şi sursa ei originată într-o judecată de gust există o distanţă destul de mare. Integrarea mutuală a celor două pare să fie, cel puţin în ultimele zile, profund reacţionară. De pildă: “Pornografia are doar un singur scop, acela de a va trezi”, a declarat Skarsgard pentru The Guardian dupa vizionarea de la Copenhaga. “Dar daca te uiti la acest film, este de fapt un film porno prost. Iar dupa un timp veti descoperi ca nu veti reactiona la scenele explicite. Devin la fel de naturale precum micul-dejun cu cereale”, a adaugat aceasta », citând aceeaşi sursă. Pe logica aceasta, damnăm firescul. Pe de altă parte, e complet impropriu să anticipezi exerciţiul unei judecate de gust pur subiective aparţinând unuia dintre partizanii publicului larg.
- Inţeleg că o domnişoară care a practicat « arta liberală » a desveşmântării- o potenţială aluzie la conţinuturi de tip Nympomaniac, dacă e să fim scrupuloşi până la capăt, a făcut parte din comisia care a decis interzicerea filmului lui von Trier în cinematografele româneşti. Din nou, filmul bate fotografia. Să fim eleganţi. Toată gâlceava asta este despre discordia artelor. Nu? Altminteri, Maricica deşucheată – un nume retoric, habar nu am cine e şi nici nu am de gând să fac un proiect de cercetare în direcţia asta, am lucruri mai importante de făcut- nu ar fi cu nimic mai presus decât nimfomanii care şi-au scris rătăcirile. Ah, şi să nu uităm de întrebări: e moral ca o asemenea persoană să aibă potenţial decizional într-o comisie de aşa natură?
Măcar am apucat să ne mai punem câteva întrebări. Răspunsurile vor veni de la sine. În numele artei, de dragul amorului, din pricini mai puţin ştiute. Până una alta, aţi văzut cum se ridică munţii de indignare. „Pe aici nu se trece”. Replica asta continuă să facă istorie în felul ei, hilar. Pentru că e tot ce ne putem permite în secolul XXI. Într-un timp în care cu un click dintr-un fotoliu, copiii noşti pot să spună, văzând o mulţime de absurdităţi şi murdării virale sau crescute în libertate pe internet, că Nymphomaniac e o glumă. O glumă bună. Măcar are o poveste.
