CNC – No man’s land

Recunosc că, în calitate de jurnalist cultural, mă simt parțial responsabilă pentru ce s-a întâmplat în ultimii ani la Centrul Național al Cinematografiei (CNC). Am venit la „Evenimentul zilei” în anul în care Eugen Șerbănescu a primit funcția de director general și am scris sporadic despre scandalurile de acolo, dar cu precădere atunci când le provoca altcineva – Cristi Puiu, în 2006, și Cristian Mungiu, în 2008, de pildă  – și doar de câteva ori din proprie inițiativă, deși materialul de investigat e mai ofertant decât mi-am închipuit vreodată (o mostră, aici: „Dezastrul finanţărilor de la CNC. Festivaluri inexistente, conflicte de interese, legături politice”).

În 2009, de exemplu, constatam că CNC-ul a dat, în afara sesiunii de concurs, 70.000 de euro pe un eveniment inițiat de Marius Iurașcu, actualul director RADEF RomâniaFilm, care dura două seri la Chicago și consta în proiecții de filme (majoritatea obscure) din arhiva Sahia Film. Urmarea a fost că evenimentul respectiv nu s-a mai regăsit pe listele CNC și că Iurașcu avea să aibă grijă, din acel moment, ca numele său să nu mai apară legat în mod direct de un proiect finanțat de CNC. Tot pe atunci, un regizor tânăr care obținuse bani pentru un film se trezise că producătorul i-a luat 80% din sumă și i-a spus să se descurce singur cu restul. Din nu știu ce motive, a renunțat să-și mai spună povestea și ea n-a mai apărut niciodată, însă am aflat, cu acea ocazie, că nu era singurul și că toți tăceau.

În rest, consemnam, ca și restul presei, nedreptățile flagrante de la fiecare sesiune de concurs și faptul că pe listele proiectelor de film câștigătoare se aflau, sfidând orice criteriu, nume și case de producție care giraseră eșecuri după eșecuri, ca Artis Film sau Paradox Film. Și cum, în fiecare an, instituția condusă de Eugen Șerbănescu cobora de undeva de pe Marte, neavând habar ce se întâmplă aici, pe Pământ, și tăia fix în dreptul celor care le meritau mai mult, cum ar fi Anim’est-ul.

Dar niciodată, până anul acesta, n-am luat la rând listele, firmele și oamenii ca să constat dezmățul, în cel mai deplin înțeles al cuvântului, produs cu banii CNC-ului. Pe măsură ce înaintam, materialul devenea din ce în ce mai stufos, iar încrengăturile – uluitoare. N-am acum o cifră exactă, dar estimez că circa 40% din fondurile nerambursabile acordate pentru festivaluri și târguri de film s-au dus pe proiecte-fantomă, clientelare, sau de mâna a 15-a. Din păcate, s-ar putea ca aceste „revelații” jurnalistice să vină prea târziu și să nu aibă nici o consecință.

Din 2006 încoace, presat din exterior de scrisori deschise și declarații publice, CNC-ul lui Șerbănescu a devenit din ce în ce mai opac, până în punctul în care nici jurnaliștii, nici cineaștii n-au mai avut acces la nimic din ce decide Consiliul de Administrație (format din Șerbănescu, Ioan Cărmăzan, Florin Paraschiv, Elisabeta Bostan, George Chiriță, Oana Stoenescu, Sorin Botoșeneanu). Ședințele nu se înregistrează, dosarele depuse nu sunt publice, notele nu se explică, sumele nu se explică și, în general, „Consiliul de Administrație votează ce vrea el, când vrea el și nu dă socoteală nimănui”, după cum declara Ioan Cărmăzan în discuția mea cu el de pe Filmreporter.ro. Oricât de stupefiantă ar fi nonșalanța cu care Cărmăzan își arogă dreptul de a împărți banii CNC-ului („noi nu finanțăm, noi dezvoltăm”) ea e perfect explicabilă și a fost încurajată de noi toți.

Acuzațiile vagi și generale aduse în acești ani au lovit peste tot și nicăieri.  Lucrurile au rămas neschimbate, ba chiar, în ultimii trei-patru ani, Șerbănescu și apropiații săi (cu girul CA) au simțit destul vânt în pupa încât să pluseze cu vreo câteva festivaluri care, după toate datele, nici n-au avut loc – Peștișorul de Aur, Festivalul Documentary Film Festival, Festivalul Filmului Documentar Artistic de Istorie şi Tradiţii etc. (Există sau nu Peștișorul de Aur? Misterul unui festival abonat la banii CNC).

Dar nu vă faceți griji, inepuizabila ironie a sorții face ca cel care ne-a demonstrat, o dată pentru totdeauna, că Peștișorul de Aur nu există – Radu Nicolae, de la Idea-Zone SRL, pentru neofiți – tocmai regizează un film numit „Limani”, după Panait Istrati. (Ca o mică paranteză: nici apele în care se scaldă acest film nu sunt tocmai limpezi: a obținut 1,12 milioane de lei de la CNC în 2007, cu Alexandru Darie în postura de regizor și Cristian Comeagă în cea de producător – care-l anunța pe atunci ca pe „un adevărat Everest al filmului românesc” -, a fost transferat în 2010 lui Viorel Sergovici și Radu Nicolae și se filmează abia acum, la 6 ani după obținerea finanțării, deși regulamentul CNC îi permite să se întindă pe maxim 4 ani).

Mai multe firme diferite administrate de câte un tânăr, cu unul sau doi angajați, iau sume uriașe pentru festivaluri la Galați, Constanța, Reșița, Sibiu, prezidate/prezentate de Cărmăzan, sau pentru workshop-uri la Hyperion, pe care le ține tot Cărmăzan, profesor la respectiva universitate. Alți membri ai CA și-au dat și ei note bune pe proiectele proprii, de-a lungul timpului. Șeful firmei de pază de la CNC, pe care-l mai și cheamă Ovidiu Garcea, ia bani grei pentru un stand la Festivalul de la Marrakech, care nici măcar nu are piață de film. Iar dacă te uiți la listele cu animații, te ia cu amețeală – aproape nimic din ce s-a finanțat în ultimii ani n-a ieșit pe piață. Cazuri flagrante, conflicte de interese, suspiciuni de corupție și, peste toate astea, liniște deplină.

Care este, însă, esența problemei? De ce Eugen Șerbănescu, cu siguranță cel mai contestat director de instituție din ultimii 6 ani, a fost dat deoparte atât de târziu și atât de discret? Și de ce a fost trimis într-o vacanță tihnită la Bologna, în calitate de diplomat (chiar n-a citit nici un politician „comunicatele de presă” halucinante ale lui „Eugen” – retrase acum de pe site-ul CNC?) și nu retrogradat definitiv? Sau cercetat pentru mandatul atât de controversat? De ce membrii CA sunt în continuare pe poziții? Și de ce, în general, nu dă nimeni o para chioară pe ce se întâmplă la CNC? Ce-l împiedică pe următorul director general să facă fix același lucru ca predecesorul său, pe acest aparent no man’s land?

Pentru Ministerul Culturii, CNC-ul a fost dintotdeauna un soi de bătaie de cap inexplicabilă. De ce naiba ne ocupăm noi de CNC? – cam asta a fost, de-a lungul timpului, atitudinea. În 2007, asaltat de scrisori deschise și presat să schimbe regulamentul CNC și Consiliul de Administrație, ministrul Adrian Iorgulescu răbufnea: „Mi-este fix fundamental, ca persoană, și ca ministru -perpendicular, cine vor fi și cum vor fi aleși, că din rândurile lor se aleg”.

În legătură cu nici o altă instituție din subordinea sa ministrul nu și-ar fi permis să facă o asemenea declarație. Iar explicația e simplă: toate celelalte instituții au țeavă directă către bugetul de stat, numai CNC-ul nu. Pentru țevile cu bani publici se mai cere socoteală din când în când, dar pentru cele nici așa, nici altminteri, cine și de ce să o facă? Fondul cinematografic nu e nici privat și nici public (în sensul clasic, de bani veniți de la bugetul de stat, colectați din taxe și impozite), e un fond constituit din surse private, garantate printr-o lege a statului.

Iată câteva dintre surse: 4% din contravaloarea minutelor de publicitate contractate de posturile de televiziune publice și private, 3% din preţul de vânzare şi 15% din prețul de închiriere a casetelor video înregistrate, a DVD-urilor sau a oricărui suport înregistrat, care poate fi multiplicat video ori digital, 4% din încasările din exploatarea filmelor cinematografice, de orice gen şi pe orice fel de suport, în cinematografe sau în alte spaţii destinate vizionării cu public sau 1% din veniturile realizate lunar de operatorii economici pentru retransmisia prin cablu, prin satelit şi prin retransmisia digitală a emisiunilor de televiziune.

Conform O.G. nr. 39 / 2005, pentru urmărirea încasării sumelor datorate, CNC-ul este autorizat să aplice procedurile de executare silită. Însă a făcut-o vreodată? Eugen Șerbănescu s-a plâns de multe ori, în presă, că operatorii fie nu virează banii la timp, fie deloc, dar nici instituția sa n-a dat dovadă de vreo rigoare, în absolut nici un sens. Nici măcar producătorii români n-au returnat – majoritatea – creditele obținute de la CNC, ca să asigure o continuitate. Prin urmare, în lipsa oricărei fărâme de management instituțional, dar și din cauza crizei și a reducerii bugetelor pentru publicitate, sumele au scăzut substanțial de la an la an.

CNC-ul nu are, așadar, nici un leu din partea Guvernului, dar are pârghiile legale prin care să-și asigure bugetul. Cum banii nu vin de la Guvern, nici Guvernului nu-i prea vine să-și bată capul cu  ei, așa că cineaștii rămân să se descurce singuri cu cel care împarte banii. Bătălia cu o instituție greoaie, opacă și clientelară, un soi de bancă la discreția unor oameni, se va prelungi la nesfârșit în lipsa unui manager integru și competent, fără interese colaterale și cu viziune. Deocamdată, managerul cu pricina e mai greu de găsit decât Sfântul Graal. Măcar senzația că atârnă o secure acolo, cât de mică, deasupra fotoliului de la CNC tot i-ar face pe unii mai responsabili, dacă altfel nu se poate. Is there anybody out there?

P.S. Articolele publicate de Filmreporter.ro despre CNC au fost evitate elegant de restul presei – aprecieri din plin, însă aproape nici o preluare, deși toate posturile, ziarele și site-urile mari au fost informate de existența lor.