„I`ve changed my mind”. Şi aşa încep toate. Mai întâi, e bucuria rebeliunii. E genul de avangardă zglobie pe care ţi-o permiţi şi o trâmbiţezi într-o raclă la care ai vrea să se închine toţi, numai cât să o recunoască. E libertatea ta, unul din puţinele lucruri preţioase pe care le-ai făcut fără să te gândeşti. Mai apoi, e comuniunea dintre isprăvi, dulceaţa dintre da şi nu, mica plăcere a piruetei din spate. Aşa încep speranţele palide şi cercul de foc al rugăciunilor de rug, micile iubiri şi marile trădări.
E un păcat să nu îţi schimbi ideile la faţă din orgoliu. Demnitatea nu are mecanism. Când vine vorba de ea, nu vorbeşti decât „despre arta de a rămâne în picioare”, vorba Milenei Jasenska. Unii au făcut din ea obligaţia teribilă de a face cu orice preţ impresie. Păcatul lor. Vi s-a întâmplat vreodată ca cineva să îşi ceară iertare pentru ceva, lăsând impresia că îşi evită consecinţele doar ca să nu îl arate în toate autenticitatea lui? Cu oase, zgârciuri, sufletul cu pete şi o minte tărcată? Până unde merge, la o adică, toată crucea iertării? Care sunt marginile în care poţi să te răzgândeşti cu folos?
Muzica o să cânte până când vrei tu. Ca pe Titanic (am o problemă însuşită, ştiu, dar mă uit a douăzecea oară la filmul ăsta şi violoniştii sunt tot ce-mi rămân nostalgic în minte. Atât). Poţi să uiţi cu calm englezesc şi să ierţi odată cu prima alunecare. Dar oamenii cad şi se ridică pentru că aşa au învăţat să îşi ţină fruntea sus, nu să meargă ca pe sârmă. Aşa m-am dat şi eu de-a dura şi m-am răzgândit. Ăsta e anul în care vreau să cred în ce le-am spus tuturor: că în astea 365 de zile ar trebui să ghicesc bucuria pentru lucrurile simple şi dragostea pentru faptele mărunte care îi fac pe cei dragi să fie minunaţi într-o vreme când prea puţini mai cred în minuni. Şi de aceea, mi-ar plăcea să cred că oamenii au doar cusături de năravuri. Că încăpem unii sub pielea altora, fără să ne încurcăm. Că iartă-mă e chiar conştiinţa faptului că nimic nu va mai fi la fel. Nimic din cele care ne-au făcut să nu mai semănăm unii cu alţii.
E altă viaţă când simţi că timpul şi istoria ta merg împreună, chiar şi atunci când faci retractări. Nu e vorba că m-am săturat să stau printre fuduli egoişti, dar m-aş bucura ca în lipsa unora, „iartă-mă” să aibă veşnicia lui. E admirabilă arta de a rămâne în picioare. Dar ea devine artă abia când rămâi pe picioarele tale.
