De ce să vorbim despre patrimoniu?

De ce ar trebui să ne intereseze patrimoniul? Pentru a cita un prezentator TV în cadrul unei emisiuni dedicate cazului Roșia Montană, discuțiile despre patrimoniu, deși extrem de importante, nu reprezintă oare doar o discuție despre ața de la manșeta cămașii (în timp ce locurile de muncă, exproprierile posibile, proprietatea etc. sunt marea problemă a societății contemporane, cămașa întreagă)? Din păcate, acest mod de a gîndi patrimoniul este cel mai frecvent întâlnit (evident, nepunând la socoteală pe cei care cred că patrimoniul nu are nici o valoare): patrimoniul reprezintă un hobby de lux, o preocupare pentru cei care nu au nici o grijă financiară sau de altă natură. Evident, fără a nega faptul că problemele economice sunt importante (asigurarea subzistenței, a unui trai decent etc.), acest argument de sorginte marxistă este fundamental greșit: cultura nu este suprastructura societății, un detaliu superfluu, ultimul pe lista de priorități față de necesitățile „de bază” ale vieții. De ce cred însă că este greșit?

Pentru a prelua (și parafraza) argumente din expozeul lui Alice Bell (o „science blogger” pentru The Guardian) despre „What is school science for?” 1 discuțiile care au în centru patrimoniul pot contribui la dezvoltarea unor facultăți de gândire critică, pot aduce „beneficii intelectuale și estetice” recipienților și implicit să contribuie la dezoltarea simțului civic și comunitar. În plus, patrimoniul are potențialul de a aduce oameni și comunități împreună, poate contribui la reintegrare socială a unor grupuri defavorizate (vezi proiectul de arheologie dedicat oamenilor străzii[1]) sau poate reprezenta un spațiu de relaxare și îmbogățire a experienței cotidiene.

Cum se realizează acest lucru? Cred ca exemplul câtorva asemenea proiecte poate fi grăitor, proiecte în care istoria, arheologia, antropologia, filosofia și chiar justiția s-au întâlnit pentru a explora manifestarea în istorie a umanității și a scoate în evidență prin intermediul urmelor trecutului valori și calități umane care au modelat la rândul lor lumea prezentului.

Spre exemplu, în colecția Foundling Museum, 5000 de panglici și bucăți de îmbrăcăminte vorbesc despre emoții în secolul al XVIII-lea, despre maternitate și suferința orfanilor cărora le-au fost lăsate ca semne de identificare. În același timp, aceste priviri unice în lumea necunoscută a îmbrăcăminții celor saraci din epoca georgiană arată o altă latură a poveștii industrializării Angliei- implicațiile la nivelul vieții cotidiene. O astfel de colecție ne poate face pe noi înșine să ne întrebăm, de exemplu, cum ne schimbă societatea de consum în care trăim? Tot de la materialitatea trecutului pornește și proiectul Terrorscapes. În cadrul său, ruine ale unor lagăre de concentrare sau spații ale conflictelor militare devin „locuri ale memoriei”, spații de aducere aminte unde este cartată suferința, rezistența sau lupta prin urmele pe care teroarea le-a lăsat în peisajul cotidian. Astfel de experiențe sunt valorificate și analizate prin influența pe care o au asupra destinului nostru în prezent- ce urme au lăsat în viața noastră ororile trecutului? În același timp, la inițiativa cercetării plastiCities a University of Sheffield, proiectul ‘Furnace Park’ alege să re-integreze ruine ale trecutului care fac parte din istoria dezvoltării orașului (în acest caz un furnal) în viața contemporană a comunității. Astfel, prin transformarea unui fost sit industrial într-un spațiu pentru comunitatea locală, acest proiect „explorează modul în care Artele și Științele umaniste pot participa creativ la modul în care orașele noastre sunt imaginate, reprezentate, planificate și locuite”. Cu alte cuvinte, patrimoniul ca parte a proiectelor de arhitectură publică.

În esență, patrimoniul nu „este o povară pentru dezvoltare” (în sensul dezvoltării urbane, a infrastructurii etc.), pentru că este definitoriu pentru ce înseamnă să fii om- ceva mai mult decât un înveliș material care trebuie hrănit, culcat sau înmulțit. După cum sugerează Cornelius Holtorf, narațiunile despre patrimoniu (cel arheologic în cazul lui) contribuie semnificativ la „experiențele societății contemporane” în trei feluri, invitând privitorul să reflecteze la „(a) ce înseamnă să fii om, (b) cine suntem noi ca parte a unui anumit grup, și (c) cum am putea trăi în alte circumstanțe” (Holtorf 2010, 384). Patrimoniul permite ridicarea unor întrebări despre identitatea individuală, de grup (a comunității sau a umanității în sens larg) sau despre alteritate și cunoașterea Celuilalt (străinul, cel ce nu împărtășește aceeași identitate cu tine). Astfel, el face posibilă o deschidere a oricăruia dintre noi către lume și ceilalți- un exercițiu de comunicare. Plasate la intersecția trecut-prezent, urmele trecutului aduc cu sine fragmente din istoria celor care au locuit același spațiu și al modului acestora de a fi în lume, care se întâlnesc cu comunitățile și întrebările prezentului. Cu alte cuvinte, așa cum fotografiile personale și de familie reprezintă mementouri care leagă trecutul de prezent într-un continuu, cel al istoriei propriei vieți și identități, așa și aceste urme materiale ale trecutului plasează prezentul într-un context, într-o legătură de semnificații cu ceea ce l-a făcut să arate așa cum este.

Din păcate, în România ultimilor ani, patrimoniul apare din ce în ce mai des în atenția media în contexte negative: de la amenințări cu dispariția și distrugeri la căutători cu detectoare de metale care reduc patrimoniul la valoare materială într-o logică a economiei și a profitului. Ceea ce aduc cu sine aceste distrugeri, fie că este vorba de fabrici comuniste, cladiri din secolul al XIX-lea sau situri antice, este o ștergere a memoriei trecutului și o anulare a posibilităților prezentului. Cu aceste ocazii nu sunt distruse doar cateva ziduri, nu se pierd doar cateva monede sau cioburi, ci se pierd povești, amintiri ale istoriei acestui spațiu si potentialul unor narațiuni despre ființa umană.

Acest lucru nu se va putea remedia însă doar printr-o protecție a patrimoniului prin mijloace legale, ci este nevoie în aceeași măsură de o creștere a atenției și interesului publicului față de aceste probleme. Scoaterea în evidență a multiplelor moduri în care patrimoniul poate să contribuie calitativ la existența noastră, a tuturor, se poate face atât prin proiecte individuale, de arheologie publică, muzeale ș.a., cât și prin înființarea unor programe de studii de specialitate, de cercetare și conservare a patrimoniului. Astfel de studii, în care antropologia, arheologia, studiile muzeale și de cultură materială s-ar întâlni, ar putea  reflecta și vorbi despre ce înseamnă patrimoniu, despre reprezentarea și conservarea trecutului, dar și despre implicarea publicului și rolul patrimoniului astăzi.


[1] Kiddey, R., Schofield, J. 2011. “Embrace the Margins: Adventures in Archaeology and Homelessness.” Public Archaeology 10, p. 4-22.

Holtorf, C. 2010. Meta-stories of archaeology. World Archaeology 42 (3), 381-393.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *