no images were found
Puterea și teritoriul. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI) este acea carte pe care o așteptam de ani buni în istoriografia românească, a atacării frontale și fără menajamente a unui subiect tabuizat, acela al originii Puterii de Stat. Înarmat cu instrumentele unui medievist profesionist și bizuindu-se pe revizitarea corpusului documentelor emise de cancelaria domnească din grosso modo secolele XIV-XVI, istoricul Marian Coman se încumetă să redacteze în spirit polemic un studiu despre construcția statală a Țării Românești din primele trei secole de istorie. Teza sau „cartea-hibrid”, cum autorul cu modestie o definește, este structurată pe două paliere. Primul, Geografia puterii, tratează strict construcția statală a Țării Românești, în vreme ce al doilea, Geografia frontierelor, se constituie într-un studiu al granițelor.Chiar din primul capitol autorul intră în dezacord cu teza lui Nicolae Iorga, a plasării Țării Românești încă din secolul al XIV-lea în rândul statelor moderne. Rediscutarea tezelor principalilor istorici români caracterizează dealtfel întreaga argumentație a lucrării. Autorul scoate în evidență în câteva rânduri calitatea de funcționari ai statului a majorității istoricilor români, ceea ce ar fi condus la interpretarea lor în termenii moderni a funcționării statului medieval. Analiza conceptului de putere se face în maniera foucaultiană, prin stabilirea relației binomului putere-cunoaștere și prin reinterpretarea terminologică. În acest mod este reevaluat termenul de țară, așa cum apare în corpusul de documente provenind din cancelaria domnească, atât în slavonă (zemlea), cât și în latină (terra). Și terminologia de Ungrovlahia, cum este numită Țara Românească în primele documente interne medievale, este atent disecată de Coman. Preluată pe filieră bizantină din realitățile ecleziastice, Ungrovlahia vizează în special un public intern, în scopul legitimării poziției domnului prin sublinierea apartenenței la Commonwealth-ul bizantin. Autorul se îndepărtează de interpretarea teritorială acceptată în istoriografia românească ce consideră țara drept un teritoriu modern, optând pentru sensul medieval, al unei comunități mai degrabă politico-sociale. În capitolele despre fiscalitate și despre relația dintre județe și ipoteticele „țări românești”, concluzia este aceea a unui stat slab, cu instituții rudimentare, ce nu-și poate exercita decât indirect puterea în zonele de periferie și semiperiferie. Județele sunt până spre sfârșit de secol XVI niște împărțiri cu caracter mai degrabă fiscal și mai puțin administrativ, controlate de agenți domnești itineranți. De aceea, în zonele centrale controlate direct de domnie (ex. Argeș și Dâmbovița) județele vor apărea mai târziu, de data asta ca formațiuni administrative. Centralizarea și organizarea administrativă mai riguroasă s-a produs la sfârșitul secolului XVI, pe fondul creșterii presiunii fiscale din partea puterii otomane. Aici Coman se apropie de interpretarea istoricului Bogdan Murgescu, îndepărtându-se astfel de perspectiva tradițională din istoriografia românească, a slăbirii puterii statului pe fondul imixtiunii otomane și a tendințelor centrifugale boierești. În acest ultim punct, autorul răstoarnă complet perspectiva, considerând implicarea elitei politice în problemele statului un simptom al creșterii puterii centrale pe care boierii nu mai puteau s-o ignore ca în trecut. Analiza grupurilor sociale de boieri din zonele de margine (Buzău și Mehedinți), demonstrează intensitatea diferită a exercitării puterii centrale. Dacă în zona Mehedinți domnul este prezent încă din sec. XIV cu danii, ctitorii, hrisoave, iar boierii mehedințeni au un rol activ în jocurile de putere, cei din zona Buzăului se remarcă prin reticență de a se implica în politica statului. Situația continuă până la începutul sec. XVI, când boierimea buzoiană devine activă ca reacție la întărirea puterii centrale, dând și un domnitor (Vlad Vintilă de la Slatina). Dealtfel pentru toată perioada pe care o are în vedere, Coman atrbuie domnitorului un rol politic de mediator între diferite grupuri sociale, adese aflate în competiție. Pentru autor, domnul Țării Românești este „un antrepenor politic a cărui putere a fost construită, pe baze militare și ideologice, prin exploatarea fiscală a comunităților și resurselor, dar mai ales prin negocierea, care a căpătat uneori forme violente, cu ceilalți antrepenori politici”.
Și în a doua parte a lucrării, a studiului hotarelor, este privilegiată cercetarea minuțioasă, semiotică chiar, a terminologiei folosite de istorici. Ca și în cazul discuției despre județe, istoricismul interpretării transpare la tot pasul, tratându-se „realitățile” geografice în devenirea lor istorică. Astfel, cum în mod convingător demonstrează autorul, denumirea de Basarabia este un concept livesc, provenit din izvoarele cartografice ale secolului al XVI-lea, intrat apoi în corespondența diplomatică și abia ulterior, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în relatările de călătorie. Confuzia terminologică a condus ca denumirea de Basarabia dată de către unele surse Țării Românești să fie atribuită ulterior regiunii de la nord de gurile Dunării. În schimb, în privința Podunaviei pe care pe urmele lui Andrei Pippidi autorul o plasează în zona sârbească a Dunării, autorul nu oferă argumente atât de imbatabile ca în privința Basarabiei, astfel încât discuția rămâne deschisă.
Potrivit tezei cărții, procesul trasării granițelor statului medieval muntean a fost unul gradual, întinzându-se pe mai multe secole. Un prim pas l-a constituit separărea de regatul Ungariei, ce s-a tradus prin accentuarea distincției între Transalpina și „feudele ungurești” de către domnii munteni interesați de normarea juridică a statutul separat al Țării Românești. Frontiera carpatică a fost vreme de două secole punctată doar de câteva vămi comerciale, plasate pe drumurile de negoț. Abia din a doua jumătate a sec. XVI domnia a început a se arăta interesată de zonele de graniță, prin transformarea hotarelor de moșii în frontieră a țării. Ultima fază este cea a sec. XVII-XVIII când statul se implică activ în controlul traficului de mărfuri, dar și de oameni, la granițe, impunând un control strict prin instituția plăieșiei atât asupra principalelor drumuri, cât și asupra potecilor și drumurilor de munte. Surprinderea acestui proces ce se înscrie în durata lungă a istoriei stabilește limitele dezvoltării instituționale ale statului medieval muntean. În acest sens, concluzia autorului este mai mult decât sugestivă. „Diferența fundamentală dintre frontierele medievale și cele moderne este dată tocmai de capacitatea puterii de a cunoaște și de a defini în orice clipă întreaga graniță a statului”. Pentru întărirea propriei argumentații, autorul face în dese rânduri apel la o serie de trimiteri spre spațiile istorice învecinate teritoriului Țării Românești, în spiritul metodei studiilor de istorie comparativă.
Apărută în toiul dezbaterilor politice din jurul proiectului de regionalizare a României și a descentralizării aparatului administrativ, cartea lui Marian Coman are meritul de a se distanța de perspectiva etatist-centralistă dominantă. Întreaga argumentație construită cu grijă și cu scrupulozitate de autor, care își pune neîncetat în discuție chiar și propriile teorii, oferă o imagine a construcției statale a Țării Românești mult mai apropiat nu numai de viziunea politică medievală, dar și de logica elementară. După secole de retard statal în această zonă de margine a Europei, emergența unui stat cu instituții administrativ-fiscale și juridice bine închegate pare un construct imaginar fără nici un fel de racord cu realitatea istorică medievală, având legătură doar cu viziunea profund etatistă a istoriografiei românești.