România pare să fi redevenit de la o vreme încoace un spațiu al confuziei. Indivizi certați cu legea, cu morala comună, cu bunul simț dau lecții oricui și oriunde, fără niciun fel de menajamente.Vremea lor, care părea apusă, s-a reîntors în forță. Orice om rațional se află în dilemă dacă să răspundă sau nu atacurilor imunde. Un rege-filosof spunea cândva: „Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept“. (Proverbe, 26: 4-5)
În numărul pe luna octombrie 2013 al revistei Clipa, Ioan Scurtu a publicat un articol intitulat Locul şi rolul Arhivelor Naţionale în sistemul instituţional al României. După ce în prima parte își prezintă realizările din vremea în care s-a aflat în fruntea acestei instituții (1991-1996), în cea de-a doua parte, mult mai extinsă, se ocupă de perioada 2007-2012 a aceleiași instituții, ani în care responsabilitatea conducerii mi-a aparținut și pe care el îi consideră „o paranteză“ în istoria instituției.
Omul, profesia și funcțiile sale (administrative)
Autorul și-a construit articolul punând în opoziție mandatul său, când ar fi prevalat spiritul„constructiv“, cu mandatul meu, pe care îl încadrează în cel al „demolării“. De altfel, Scurtu scrie despre „spiritul demolator“ care s-ar fi manifestat în România, aruncând în deriziune (utilizând întotdeauna ghilimelele) convingerile și practicile democratice ale societății civile, care a încercat distanțarea explicită de regimul comunist și de practicile lui instituționale.
Ioan Scurtu utilizează o tehnică învățată bine înainte de 1989: amalgamul. Aduce împreună fapte care nu au o legătură între ele, ba, mai mult, atribuie responsabilități cui și când nu trebuie. Pentru el, posibilitatea ca oamenii să fie autonomi intelectual, să fie responsabili, să se implice în schimbarea instituțională din convingere nu există, considerând că, dacă i se aplică ceva lui însuși, automat se aplică tuturor.
Dar cine este Ioan Scurtu? Și mai ales cum a ajuns după 1989 să ocupe nenumărate poziții în administrația publică sau în instituții care administrau cunoașterea trecutului? Explicația pentru rapida sa ascensiune în postcomunism este foarte simplă: Ion Iliescu. Relația foarte apropiată cu președintele Iliescu în timpul celor trei mandate ale acestuia (1990-1992, 1992-1996, 2000-2004), strâns legat de instituțiile direct succesoare ale partidului-stat dinainte de 1989, explică în bună măsură de ce a ajuns I. Scurtu să dețină nu doar funcția amintită, ci să fie și profesor, șef de catedră și decan la mai multe facultăți, prorector la una dintre „fabricile de diplome“, director al mai multor institute de istorie (și cercetător în același timp). Nu poți să nu te întrebi, trecând în revistă toate aceste poziții, cât de serios au putut fi onorate angajamentele. În plus, pare evident că nu contau conflictele de interese.
Cum se prezintă însă Ioan Scurtu dincolo de funcții, în domeniul academic? Istoricul Florin Țurcanu i-a creionat un microportret în 2001, la scurt timp după ce acesta a fost „uns“ director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ din București: „D-l Scurtu ne-a obișnuit nu doar cu o istorie strict politică, ci cu una în care însuși fenomenul politic este înțeles și tratat în cel mai îngust mod. (…) O istorie cu surse puțin variate și insuficient supuse exercițiului critic. O istorie care pare să ignore cu totul nevoia de dialog intelectual cu istoriografia din afara României. O istorie comodă, în cele din urmă, și pentru cel care o scrie, și pentru cel care o citește“1. În același text, F. Țurcanu observa că I. Scurtu purta singur responsabilitatea faptului că acceptase cenzura comunistă, că ignorase bibliografia de specialitate, că acceptase să scrie pe baza unor documente selectate de cei care le administrau înainte de 1989, citându-le trunchiat. I. Scurtu scrisese cărți înainte de 1989, dar și după, care nu puteau fi utilizate de istoricii responsabili. Erau și au rămas compromisuri profesionale imposibil de trecut cu vederea.
În 2001 apărea sub semnătura lui Scurtu volumul Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică (București, Editura RAO). Numai că la puțin timp după aceea Ioana Pîrvulescu a dezvăluit în paginile României literare că Scurtu îi preluase părți dintr-un articol pe care domnia sa îl publicase în anul 1997 în paginile aceleiași reviste. Scurtu nu făcea însă nici cea mai mică trimitere la sursă. Cum observa autoarea prejudiciată: „Deşi scrie despre «viaţa cotidiană a românilor din perioada interbelică», d-l Scurtu şi-a preluat stilul şi obiceiurile dintr-o perioadă mai recentă. Una care începe de pe la Eugen Barbu”2. Era vorba, desigur, despre plagiat.
Mandatul lui I. Scurtu la Arhivele Naționale
În articolul său, I. Scurtu face caz de „managementul competent“ pe care l-ar fi dovedit laArhivele Naționale ale României (ANR) în anii 1990. De asemenea, îl laudă pe fostul său adjunct și succesor, Corneliu Mihail Lungu, ca având o „bogată experiență“ ca arhivist și„capacități manageriale“. Într-adevăr, am putut constata și eu în 2007 cât de „bun“ era acesta din urmă. Arhivele se aflau încă în secolul XIX din punct de vedere al culturii instituționale, al atitudinii față de cetățean, al practicilor interne și al înzestrării. Nici vorbă de deschidere spre timpul cu care era contemporan acest om.
Există multe exemple asupra tandemului făcut de cei doi. Unul mi se pare pilduitor și merită cunoscut de opinia publică. În baza unei decizii luate de I. Scurtu și pe baza sfatului „competent“ al lui C.M. Lungu, numeroase fonduri istorice, din județele aflate spre granița de Vest a României (Maramureș, Satu Mare, Bihor, Arad, Timiș și Cluj), totalizând aproape 2.000 de metri liniari de documente, au fost dislocate în anul 1992 la Râmnicu-Vâlcea mai întâi, iar în 1993, în cea mai mare parte, la Alba Iulia. Oficial, s-a argumentat că urma să se intensifice activitatea de microfilmare a acestor documente (deși la Râmnicu-Vâlcea nu existau asemenea facilități!) și să se realizeze „un exerciţiu de alarmare pentru situaţii deosebite“. Din păcate, s-au găsit șefi în conducerea de atunci a MAI care să fie de acord cu această acțiune. Prin urmare, multe documente au fost afectate, având în vedere condițiile în care s-a efectuat transportul între centrele județene amintite, dar și condițiile în parte improprii în care au fost păstrate. De asemenea, mii de persoane nu și-au putut recăpăta diverse drepturi patrimoniale, iar sute de cercetători, doctoranzi, masteranzi și studenți nu și-au putut realiza lucrările pe anumite teme sau nu au avut acces la toată documentația necesară, prin interzicerea accesului timp de 15 ani la acele fonduri. Deși direcțiile județene în cauză au solicitat în mai multe rânduri restituirea documentelor şi reintegrarea acestora în fondurile din care proveneau, niciunul dintre directorii care m-au precedat în funcție nu a răspuns pozitiv solicitării. Din convingere, din neștiință, din teamă? În toamna anului 2007, am constituit o comisie spre a elucida această problemă și a vedea starea documentelor în cauză. Ținând cont și de raportul acestei comisii, am dispus imediat trimiterea documentelor în direcțiile județene de unde fuseseră mutate și repunerea lor la dispoziția publicului.
Nu putem să nu amintim că înainte de 2007 a existat un sistem preferențial de acces la documentele deținute de ANR. Patronat de Scurtu și apoi de Lungu, accesul la unele fonduri arhivistice s-a făcut aproape exclusiv în interesul lor sau al clientelei acestora. În același timp, istoricii români sau cei străini preocupați de istoria acestui spațiu aveau un acces extrem de limitat la documente. Fără nicio îndoială, rămânerea în urmă a istoriografiei românești în comparație cu alte istoriografii est-europene are o explicație și în piedicile ridicate ani la rând în calea cercetării de oameni care nu puteau accepta că nu sunt stăpânii documentelor, ci doar administratorii lor.
Preopinentul meu declară tranșant că în anii 2007-2012 s-ar fi urmărit, nici mai mult, nici mai puțin, decât „dezagregarea Fondului Arhivistic Național“. Printre altele, dă ca exemplu„scoaterea din depozitele Arhivelor Naționale a unor dosare și transferarea lor la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor fostei Securități“. D-l Scurtu ignoră în mod voit existența legii de funcționare a CNSAS, adoptată de Parlamentul ales al României. Iar din punct de vedere factual, îi reamintesc că de la ANR au fost predați într-adevăr cătreCNSAS, în baza legii, 18 metri liniari de documente din fondul Serviciului Special de Informații. Însă aceasta s-a petrecut în 2006, așadar, în timpul mandatului lui C.M. Lungu.
Date privind Arhivele Naționale în intervalul 2007-2012
Întrucât în anii 2007-2012 a existat o bună comunicare între ANR și mass-media, presupun că faptele sunt măcar satisfăcător cunoscute de către cei interesați. Voi reaminti totuși câteva lucruri pe care le consider importante în contextul afirmațiilor nefondate și denigratoare din articolul amintit. Esențială a fost încercarea de schimbare a culturii instituționale, a raportării funcționarilor unii la alții și a lor la public. Pe această linie, s-a putut pune în practică deschiderea arhivelor, cu acces liber și egal pentru toată lumea. Acest lucru s-a făcut după 2007 în baza Constituţiei României, a Legii 16/1996 (a Arhivelor Naţionale), aplicată nu împotriva, ci în favoarea cetățeanului. De asemenea, s-a avut în vedere şi Recomandarea R (2000) 13 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, care privea tocmai politica europeană a accesului la arhive. A fost poate realizarea cea mai importantă din acești ani. Ea a depins de voința și de rezistența managerului instituției, susținut cel puțin moral de anumiți responsabili politici și de societatea civilă. Drept consecință, au încetat privilegiile. Pot depune mărturie sute și sute de cercetători români și străini care au făcut, cu siguranță, diferența între „guvernările“ Scurtu & Lungu și mandatul meu la ANR.
O mențiune specială merită situația arhivelor comunismului păstrate la Arhivele Naționale. În timpul activității Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în 2006, au putut fi consultate unele fonduri din perioada totalitară pe care anterior cercetătorii nu le puteau vedea, exceptându-i pe privilegiații din jurul tandemului Scurtu & Lungu. În 2007, când am preluat conducerea Arhivelor Naționale, invocând și precedentul amintit, am permis accesul la aceste fonduri și la multe altele tuturor cercetătorilor, indiferent dacă erau istorici, jurnaliști, studenți sau pur și simplu oameni interesați de acest trecut atât de apropiat. „Revoluția arhivelor“ – concept inventat în Vest cu referire la ceea ce se întâmplase în Germania și în alte câteva țări est-europene după 1989 – devenea realitate și în România. Cu siguranță această deschidere de neimaginat pentru spiritele obtuze este una dintre motivațiile atacului fostului consilier prezidențial.
Ioan Scurtu amintește că ANR au trecut în 2009 și 2011 prin schimbări organizatorice, pierzând numeroase posturi. Ceea ce eludează d-l Scurtu cu rea intenție este că, în 2009, decizia care a afectat ANR a aparținut ministrului de atunci (PSD) și echipei sale. Și a fost pusă în practică în pofida argumentelor noastre, înaintate în scris sau expuse verbal în timpul ședințelor de la MAI. După cum nu s-a ținut cont de argumentele noastre nici în 2011 (ministru PDL). De asemenea, ceea ce mai uită Scurtu este că România nu a fost ocolită de criza economică, conștientizată public la sfârșitul anului 2008, iar reducerile bugetare au afectat, inevitabil, și ANR. De câtă rea-credință trebuie să dai dovadă ca să ignori aceste realități? Mai uită că restructurarea a afectat toată administrația dependentă de ministere. Sigur că au fost măsuri neplăcute, în parte cauzate de apartenența Arhivelor la un minister de „forță“, după criterii organizatorice din perioada stalinistă.
Și totuși, a scăzut eficiența ANR, dobândită în anii imediat anteriori? Poate ar fi mai bine și mai credibil să apelăm la datele făcute publice de noua conducere a ANR – care nu s-a dovedit defel prietenoasă cu echipa plecată în vara anului 2012 – cu privire la cifrele mandatului meu, pe care le consider concludente. Potrivit documentului Evaluarea activităților desfășurate în anul 2012 de către ANR3 – pe care îl folosesc în continuare –, datele evoluției personalului acestei instituții sunt următoarele: în 2007 existau pe hârtie 1.728 de posturi, însă încadrate efectiv doar 868; în 2008: 1.727/861; în 2009: 1.727/876; în 2010: 1.728/806 (de fapt, prima cifră este greșită, ANR având doar 1.180 de posturi); în 2011: 1.180/792; în 2012: 729/671. Se știe bine în administrație că multe dintre posturile aflate „în schemă“ sunt strict pe hârtie; cu atât mai mult a fost cazul după 2008, când – ca peste tot în sistemul public – nu s-au mai făcut angajări. Există desigur o fluctuație de personal – pensionări, plecări din sistem din alte motive – care nu poate fi acoperită decât prin angajări; cu o singură condiție: să existe alocații bugetare.
În privința resurselor materiale alocate, din nefericire, acestea s-au redus în acești ani, care au fost marcați, cum am văzut, și pentru România de criza economică, implicit de reducerea încasărilor bugetare. Analiza efectuată de noua echipă managerială a ANR la începutul anului 2013 și publicată pe site-ul instituției scotea în evidență, probabil involuntar, un paradox. În vreme ce resursele umane și materiale s-au diminuat în acești 5 ani (2007-2012), rezultatele au crescut în aceeași perioadă la principalii indicatori: informare și acces la documente, preluări de fonduri de la creatori, prelucrări de documente, asistență de specialitate. În unele cazuri, a fost vorba chiar de o creștere spectaculoasă. Să detaliem.
Website-ul ANR a avut în 2012 aproximativ 100.000 de vizitatori, ceea ce l-a situat pe locul 23 între instituțiile publice din România. Reamintesc că acest website a fost construit în august 2007, cu propriile forțe ale ANR, și ridicat în timpul mandatului meu la nivelul recunoscut și în documentul citat. Postarea a nenumărate informații de interes public, inclusiv a listelor fondurilor și colecțiilor deținute și date în cercetare, precum și a unui număr foarte mare de inventare sau a altor informații de interes public a ușurat vizibil activitatea celor care aveau nevoie de ele.
Accesul la informațiile documentare deținute de ANR a fost unul dintre principalele câștiguri în acești ani. Din aceeași „Evaluare“ pe 2012 aflăm că, în 2007, ANR au înregistrat prezența la sălile de studiu (din București și din țară) a 3.589 de cercetători4; în 2008 – 11.100 cercetători; în 2009 – 12.770 cercetători; în 2010 – 12.610 cercetători; în 2011 – 13.203 cercetători. Aceasta înseamnă că, în decursul primului an al mandatului meu, numărul cercetătorilor s-a triplat, el continuând să crească până în 2011 inclusiv. Afluxul lor s-a menținut ridicat și în 2012, când au fost 12.002 cercetători.
Creșterea numărului de cercetători a fost însoțită de sporirea numărului de unități arhivistice cercetate la sălile de studiu, a numărului de copii efectuate (cu mijloacele instituției sau ale publicului). În această privință, dacă în 1991 se înregistrau 1.161 de fotocopii, în 1992 erau doar 744, pentru ca ulterior să se înregistreze o creștere, ajungându-se în 1996 la 10.236. După 2007, creșterea a fost exponențială, de la circa 220.000 de copii în 2006 ajungându-se la peste 1.250.000 în 20105.
În Raportul de activitate al ANR pe 2012 s-a scris explicit: „Accesul la documentele deţinute de ANR prin intermediul sălilor de studiu a continuat să fie (și în 2012, cum a fost începând din 2007) unul facil, mai ales din punct de vedere al efortului financiar presupus de către cercetătorii interesaţi de fotocopiere, fotografiere, dar şi de consultarea informaţiilor publicate pe site-ul Arhivelor Naţionale“6. Se putea mai clar de atât?
Conform unei situații din 2011, doar între iulie 2007-iunie 2011 ANR au dat în cercetare 1.671 de fonduri arhivistice/părţi structurale ale fondurilor/colecţii arhivistice, însumând peste 568.000 de unităţi arhivistice sau aproximativ circa 12.500 metri liniari de arhivă. Din„Evaluarea“ amintită aflăm, în privința controlului exercitat de ANR la creatorii de documente (mai ales instituții publice, dar nu numai), că în 2007 s-au efectuat 3.300 de asemenea operațiuni, în 2008 – 3.600, în 2009 – 5.262, în 2010 – 4.741, în 2011 – 5.310, în 2012 – 6.166.
ANR au depus în 2009 și au câștigat în 2010 proiectul Sistem informatic integrat pentru gestiunea serviciilor oferite clienţilor Arhivelor Naţionale, cofinanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională. Este vorba, așadar, de fonduri nerambursabile. În total, valoarea acestui proiect se ridică la 26.658.760 lei. În cuvintele directorului care mi-a urmat în funcție, câștigarea acestui proiect reprezintă pentru ANR „o realizare istorică“, „intrarea în mileniul III“. Alte câteva proiecte începute în timpul mandatului meu continuă la ANR(Ghidul fondurilor şi colecţiilor arhivistice referitoare la Transilvania, până la 1918/1919, în colaborare cu Arhivele din Ungaria, în baza unui document semnat în iulie 2011), așa cum au continuat și au fost finalizate alte câteva până acum. Nu știu dacă va continua proiectulRepertoarul general al fondurilor şi colecţiilor deţinute de Arhivele Naţionale, care potrivit planificării ar fi trebuit finalizat la sfârșitul anului 2012.
Aceste date sunt oficiale, cuprinse în cea mai mare parte în materiale ale actualei conduceri a ANR. Dincolo de retorica bombastică, aceasta concluziona, la bilanțul ANR pe 2012, în care s-a referit de fapt la întreg intervalul 2007-2012, că instituția a întregistrat în 2012 „o activitate meritorie“, chiar dacă „într-un mediu neprielnic“.
Confruntarea cu faptele dezvăluie manipularea, ascunderea anumitor fapte, inventarea altora. Este cazul să accepte și d-l Scurtu, dar și alții, acest adevăr elementar.
***
Știam de mult că eu și preopinentul meu nu împărtășim aceleași valori, că înțelegem diferit cercetarea istorică, că uzăm de metodologii diferite, că nu frecventăm aceleași medii, că am înțeles diferit „locul și rolul“ instituțiilor și ne-am raportat altfel la ele. De aceea nu este întâmplător că textul meu oferă o altă perspectivă asupra realității. În același timp, nu pot să nu constat că societatea românească este în plină restaurație, unii pretinzând monopolul asupra „valorilor naționale“ sau a definirii acestora. S-a întors vremea „patrioților de serviciu“. Cum a mai fost. Dar, ca orice tendință care implică oamenii, și aceasta va trece.
1. Florin Țurcanu, Un semn al vremurilor: d-l Ioan Scurtu în fruntea Institutului „Nicolae Iorga“, accesibil la http://www.observatorcultural.ro/Un-semn-al-vremurilor-dl-Ioan-Scurtu-in-fruntea-Institutului-Nicolae-Iorga*articleID_3144-articles_details.html (consultat la 23.10.2013).
2. Ioana Pârvulescu, Necuviinţa d-lui Ioan Scurtu, accesibil lahttp://www.romlit.ro/necuviina_d-lui_ioan_scurtu (consultat la 23.10.2013).
3.Vezi http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/2013/evaluare%202012.ppt (consultat la 23.10.2013).
4. Datele pe care le aveam eu anterior erau puțin diferite cu privire la anul 2007, dar pentru unitatea comparației le păstrăm pe cele ale actualei conduceri a ANR.
5. Vezi Dorin Dobrincu, A Brief History of Romanian Archive Access since 1989, în Euxeinos, nr. 3/2012, p. 24.
6. Vezi http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/2013/RAPORTUL%20ANUAL%20ANR%202012%20(1).pdf (consultat la 23.10.2013).
Referinţe:
- Fiul împotriva tatălui. Securistul Nicu Rădescu vs. primul ministrul Nicolae Rădescu
- Germina Nagat, director de Investigatie CNSAS: Câţi SECURISTI de la alte direcţii se vor APARA citând din EXPERTIZA lui Marius Oprea? Ce sanse mai are deconspirarea de aici inainte?
- Marius Oprea, APARA in instanta SECURISTII. Istoricul a pledat ca MARTOR in FAVOAREA fostului ofiter Nicolae Paraschiv