Scrisoare din Republica Poetica

Dragă Radu,

ultima dată când am văzut pe cineva murind şi apoi revenind la viaţă la distanţă de numai câteva cuvinte a fost pe 27 mai. Mi-a luat ceva timp până când am înţeles că nimic din ce ni se spune despre poezie nu m-a ajutat vreodată. Aşa că nu aş vrea să îţi trimit un text în plus care să se adune printre părerile atât de liber metafizice legate de natura patetică a poeziei şi de alte minuni rezultate din jocurile şi invenţiile etimologice pe marginea termenilor folosiţi atunci când vine vorba de poezie. Era luni, pe 27 mai.

M-am bucurat atunci când mi-ai trimis mesajul prin care mă invitai să scriu pentru „La Punkt” un text despre poezia contemporană. Gândindu-mă ce tip de abordare să aleg, revăzând articolele mele mai vechi, de la o zi la alta îmi dădeam seama că, mi s-a întâmplat ceva în ultima vreme. Cred că se poate spune că mi-am pierdut câteva iluzii pe care îmi construisem imaginea privind poezia şi tot restul, dar, în mod ciudat, mă simt perfect. Sigur, asta poate să fie şi deprimant, ca atunci când realizezi că, deşi fumezi de 20 de ani, tu eşti, de fapt, nefumător. Şi trebuie să îţi reformulezi toate obişnuinţele şi perspectivele asupra lucrurilor pe care le ai de făcut cu mâinile. Tocmai coborâsem la capătul autobuzului 202 şi aşteptam să continui cu 102 până la Piaţă la Grigorescu.

Sigur că este posibil să încercăm nişte generalităţi sau o introducere personală
Era aproape ora 11, şi toată lumea din staţie se strângea lângă bordură lăsând un spaţiu mare, în spatele lor, până la gard. Într-un colţ, un tânăr cu trăsături feminine dansa pe manelele care se auzeau din spate. Toţi cei care aşteptau autobuzul au preferat să se înghesuie lângă stradă doar ca să se ferească de el. Aş putea să găsesc un sens metafizic şi eu celor 12 ani care au trecut de când am debutat în volum. Dar o să mă limitez numai la faptul că nimic nu mai este la fel ca atunci când mi-am cărat în spate tot tirajul volumului „fetiş” de la tipografia aflată undeva în Bucureştii Noi până în Drumul Taberei de unde urma să trimit cărţi spre vreo 50 de critici literari şi poeţi care mi se părea mie că ar putea să fie interesaţi de ceea ce scriu eu. Multă vreme după asta, prieteni poeţi şi chiar prozatori m-au rugat să le dau lista respectivă şi au folosit-o pentru a-şi trimite propriile lor cărţi. Dar, treptat, reperele au început să se schimbe, aşa că în 2013 mă bucur să îmi dau seama că nici instituţiile la care ne raportăm nu mai sunt aceleaşi şi nici modalitatea de a clasifica poezia scrisă nu mai funcţionează după aceleaşi reguli.

Pregătind „fetiş” în 2001 am vrut să reţin pentru volum doar ceea ce mi se părea că se poate citi fără ca un posibil cititor să ştie cu ce are legătură. Încercam să introduc poezia mea într-o organizare a poeziei pe care aş putea să o simplific astfel:

sfera diletanţilor imitatori – sfera diletanţilor de profesie – sfera poeţilor filologi – creatori de limbaje poetice

Aproape orice curent şi tendinţă ne putem imagina au toate aceste paliere de manifestare. Sigur că nu o să recunosc niciodată că atunci eram atât de naiv încât credeam că am de-a face cu domenii clar delimitate şi, poate, pe vremea aceea şi erau aşa. Între timp, însă, am apucat să îmi dau seama că nimeni nu rămâne într-o singură zonă din cele pe care le vedeam eu atunci şi, încă şi mai mult, absenţa oricăreia dintre aceste sfere le face pe celelalte să îşi piardă sensul.

Acum îmi explic împărţirea artificială pe care o practicam în urmă cu 10 ani ca pe o reacţie la inflaţia de talente şi genii care nu îmi foloseau la nimic. Îl văzusem pe viu pe Păunescu făcându-şi numărul cu poemele spuse din memorie. Când am fost eu la întâlnire îşi amintea nu numai un poem din Blaga ci şi locul în care îl citise ca şi ziua când văzuse pentru prima şi singura dată acel text. Şi totuşi înţelegeam că toate lucrurile alea nu aveau nicio legătură cu poezia. Poate de-asta primul text pe care l-am publicat în Fracturi a fost despre Păunescu. Nu mă interesează absolut deloc dacă a fost om bun sau rău, absolut deloc dacă a avut talent sau nu. Singurul lucru pe care l-am urmărit în legătură cu Păunescu este ce a reuşit poezia lui. Între timp, nu mai cred că poezia lui nu a obţinut nimic. Realitatea m-a contrazis. I-a asigurat autorului, totuşi, o înmormântare haioasă.

Desigur, nici asta nu are mare legătură cu poezia, dar „nu are legătură” într-un mod atât de direct că mi se pare un lucru de-a binelea poetic. În acelaşi fel, mi se pare ironic faptul că toţi cei care erau partenerii mei de răfuială în acele texte din 2001 au dispărut ca persoane în feluri mai mult sau mai puţin tragice. Unul dintre ei, era chiar prietenul meu de mai târziu, Constantin Virgil Bănescu, pe care îl anunţam în acel text că se îndreaptă într-o direcţie greşită, psihotică. Mai târziu, după lucrurile tragice care l-au demontat interior până când ne-a părăsit, m-am simţit vinovat nu atât pentru ce am scris atunci (deja vorbisem cu el despre asta) cât pentru faptul că mă limitasem la a avea dreptate.

A fost prima dată când am realizat nu doar că nu are nicio importanţă să am dreptate într-o problemă legată de poezie, dar şi că este un pic jenant să mă trezesc că am avut dreptate. Fără să îi bage în seamă pe cei care se fereau de el, tânărul cu alură de aurolac ţinea într-o mână o ţigară, iar în cealaltă un pahar de carton în care avea cafea. Toate astea nu îl deranjau deloc atunci când îşi făcea paşii de dans în faţa băncii de lemn pe care îşi lăsase o pungă albă cu nişte haine.

Câteva ştiri din Republică

Zilele trecute, Gheorghe Iova mă întreba unde se duc banii când ocolesc poezia. Am uitat să îi răspund chiar atunci fascinat de frumuseţea mişcării în doi timpi pe care o sugera raţionamentul. Pe de o parte fascinaţia funerară legată de orice poet, pe de alta justificarea socială pe care şi-o asumă aproape orice premiu sau finanţare culturală din România. Aproape la fel de vinovat ca şi atunci când am scris despre logica psihotică a poetizărilor pierdute între Păunescu şi Cezar Ivănescu în anii 2000, am refuzat să particip la unele premii învârtite în jurul poeziei în ultimii ani. La un moment dat, cineva îmi reproşa aroganţa de a refuza atenţia acordată de un juriu din Spania, şi îmi explica răbdătoare pe un forum ce persoană de nimic şi ce analfabet sunt de nu ştiu că nu se pot refuza nominalizări. Între timp nu doar că refuzarea nominalizărilor a devenit un lucru curent şi la noi şi prin alte părţi, dar persoana care îmi spunea aceste lucruri mi-a făcut oferte de angajare la fundaţia pe care o are în Statele Unite, nu doar mie… ci şi pentru oricine aş vrea să recomand.

În acelaşi fel am devenit un obişnuit în juriul câtorva concursuri deschise celor care nu au debutat încă sau elevilor de liceu. În 2013 sunt opt ani de când fac parte din juriul Concursului de poezie Licart. Cred că este concursul din care am învăţat cel mai mult în materie de poezie, atât în timpul fiecărui atelier pe care l-am susţinut cât şi în procesul jurizării. Poemele concurenţilor (cu o întrerupere în anul 2011) mi-au permis să sesizez direcţiile pe care le au în vedere cei mai tineri autori de poezie, iar în 2008, 2009 şi 2010, am putut să analizez în trei eseuri diferite aceste direcţii. În 2005, când am făcut pentru prima dată parte din juriu, eram acolo chiar în locul lui Păunescu. De atunci, printre premianţi s-au numărat poeţi-liceeni care au debutat ulterior cu volume de poezie importante pentru direcţiile recente din poezie. În primul an, printre premianţii Licart la poezie a fost Olga Ştefan, pe atunci elevă la Col. Nat. Iancu de Hunedoara (Hunedoara). Un an mai târziu, ea debuta la editura Vinea cu volumul „toate ceasurile” (Editura Vinea). De altfel, ea a câştigat premiul I al Licartului şi în 2006. Cosmina Moroşan a câştigat premiul III al concursului în anul 2007, fiind cunoscută acum şi pentru volumul său „AgeSexLocation PLS.” (Vinea). Cel care s-a plasat pe locul II în concursul din 2008, George Chiriac din Oneşti a publicat acum doi ani la Casa de Pariuri Literare volumul „frica circulă prin subteran”, iar anul trecut a „recidivat” la aceeaşi editură cu „s-a zis cu noi”.

În ultimii doi ani, Alexandru Văsieş s-a clasat pe locurile II (în 2011) şi III (în 2012), semnând ulterior şi unul dintre cele mai spectaculoase debuturi editoriale cu poezia din volumul „Lovitura de cap” (cdpl). În tot acest timp s-a întâmplat ca autori care au publicat ulterior volume convingătoare de poezie să nu obţină premii la această competiţie dar să semneze texte care au convins critica literară (Radu Niţescu, Aida Hancer, Bogdan Federeac). Anul acesta 36 de poeme sunt finalistele concursului Licart. Cum, de la un an la altul, textele finaliste devin tot mai multe, acum nu o să mai reiau analiza cu instrumentele folosite în eseurile mai vechi (Instalaţii/ Corpuri/ Stări/ Viziuni) ci caut să investighez exclusiv ceea ce mă interesează pe mine în ceea ce priveşte poezia de azi, relaţia poetică pe care am definit-o în eseul din 2010 („Poetica 3.0”) dedicat poeziei noi „disponibilitatea pe care o arată poemele tinerilor pentru o deschidere relaţională a poemelor, în sensul unei negocieri a înţelesului prin asumarea unor riscuri existenţiale la nivelul expresiei”.

Nu pot să spun că nu am încercat o oarecare satisfacţie când am văzut cum, de la un an la altul, multe dintre proiectele în care bagă bani Uniunea Scriitorilor sau micile asociaţii locale, cabale şi masonerii mari şi mici eşuau în plină ceartă terminologică între stânca „bun” şi cea „rău” fără să lase nici cea mai mică urmă din punct de vedere al poeziei propuse. Abia acum pot să spun că nu mă mai mişcă deloc sforăiala continuă prin care în locul strategiilor textuale sunt promovate traficul de influenţă şi afectarea valorizantă pe baza cărora nu mai contează ce scrie sau spune cineva ci numai cine este şi ce adjectiv i se poate asocia. Poate trebuie să explic de ce mi se pare trafic de influenţă. Nu ştiu alt cuvânt pentru eternele liste de nume poetice care ni se propun atunci când e vorba despre premii sau întâmplări. Apoi ni se cere să repetăm. O vreme, cei din staţie s-au uitat la cel care dansa cu ţigara şi cu cafeaua în mână, apoi l-au ignorat. La un moment dat, versurile din maneaua care se auzea au pomenit ceva de „acasă” iar dansatorul s-a oprit brusc şi a căzut pe stinghiile jupuite ale băncii, de parcă ar fi fost scos din priză.

Alte câteva ştiri din Republică

Personal, în loc să repet, am preferat, mereu, să exersez. Am văzut, în ultimii ani, şi colegi care s-au tranformat exact în ceea ce uram toţi cândva. Şi în cazul lor, opţiunile personale mă interesează numai la nivel personal. Problema este că, în termenii poeziei, i-am urmărit dipărând în cele mai neaşteptate peisaje (mânăstiri, conductele administrative ale diferitelor organizaţii mai mult sau mai puţin secrete şi literare, ba chiar şi în vârtejurile cine ştie cărei izbucniri patologice). Sigur, am văzut şi poeme care au parcurs drumul invers, de la jocul diletant la modele poetice pentru un tip sau altul de cititor. După toată călătoria asta pot să îţi spun cât de surprins am fost să aflu că există un secret al poeziei şi că el este atât de neaşteptat încât nici dacă îl scrii pe toţi pereţii nu poate să fie procesat de cei care nu au parcurs drumul întreg.

Ceea ce spuneam mai sus că s-a schimbat este chiar faptul că în Republica din care îţi scriu întâlnesc atâţia oameni care nici măcar nu au publicat prima carte. Încă şi mai interesant este că pot să văd şi să schimb impresii chiar şi cu persoane care nici măcar nu sunt interesate să publice vreodată. Dar mai mult decât orice, satisfacţia pe care o oferă felul acesta de organizare a poeziei contemporane ţine de irelevanţa titlurilor oficiale. Oricâte atribute pozitive sunt asociate prin mişcări de relaţii, manipulări găunoase sau pur şi simplu prin prostie idolatră, unei poezii, aici acest lucru poate să fie cel mult un punct de pornire pentru discuţie.

Practic, primele idei legate de existenţa acestei Republica Poetica le-am avut atunci când am descoperit primii poeţi de care nu auzisem niciodată şi care îmi spuneau ceva viu. Aşa mi s-a întâmplat, de exemplu, atunci când am citit prima dată poezie de Dună într-o librărie şi acum, la un tânăr autor care cred că nu a debutat, Dumitru Vlad în revista Echinox sau acum, când cineva din Bistriţa a scris în concursul ultimei ediţii a Zilelor „Constantin Virgil Bănescu”: „îmi impun violenţa drept defensivă cînd gesturile depăşesc nevoia/ cînd trupul stabileşte limitele” (Paula Sîngiorzan din Bistriţa). La final nu a intrat nici măcar între primii 7 câştigători ai premiilor finanţate, eu habar nu am despre cine e vorba, dar mi-a dat încredere că atunci când e vorba de poezie, se poate ajunge mai departe decât credem că este voie. Şi acest lucru o să se vadă cu debutanţii din poezia românească a acestui an. Autori care scriu o poezie greu de imaginat sunt gata să violeze gustul burghez într-o mulţime de feluri. Pe Vlad Drăgoi, cu sadismele împărţite cinstit între propria persoană şi aşa numita Gabriela Vrânceanu Firea a poeziei sale îl ştii deja. O să-l vezi şi pe Viku Zen, curând… El îşi încheie volumul de debut cu distihul: „aici toţi consumăm oameni/ şi fiecare se hrăneşte din celălalt”. Îmi place foarte mult să descopăr autori care nu au apucat încă să fie măcinaţi de dezamăgirea jocurilor de culise. Pentru că, fără excepţie, toţi ajung la deziluzia asta. Unii o depăşesc şi descoperă o zonă reală a artei lor, alţii rămân la acea dezamăgire şi se transformă în căluţii de povară ai traficului de influenţă şi ai micilor înşelătorii locale (ei da, aici se duc banii ăia şi e foarte decent şi sensibil să se ducă aici). Şi tu spuneai la un moment dat că ţi-ai dat seama cât de importanţi au fost pentru ultimii ani profesorii de română din licee. Fie că e vorba despre Gheorghe Cârstian la Suceava, ori de atelierele pe care le-a făcut Ioana Geacăr la Târgovişte cu elevii, sau de cei pe care Octavian Soviany i-a apropiat de poezie la Colegiul „Eminescu”, sau despre profesorii pe care i-am văzut atunci când am mers cu premiile acordate de liceeni prin ţară, până la urmă oameni care nu reprezentau sistemul de învăţământ, şi nici măcar nu erau mereu ei înşişi scriitori au pus umărul serios la scoaterea peisajului poetic de azi din inerţia micilor grupuri de interese.

Lucruri complet premergătoare oricărei contemporaneităţi a poeziei, se conturează aici ca esenţiale pentru vigoarea poeziei azi. Fie că e vorba despre capacitatea poemului de a funcţiona în absenţa unor simplificări facile de dragul sensului (Keats, 1817), ori despre încurajarea jocurilor formale ca în „cea mai” istorică pre-avangardă (Urmuz, 1922), orice pare posibil . Dar ţine de fiecare dintre cei implicaţi să le facă şi necesare, pentru că eu nu ştiu minciună şi nici adevăr (fie ele politice, sociale ori economice) pe care să nu le fi văzut în poezie. Dansatorul trist din staţia de autobuz şi-a revenit abia atunci când maneaua a ajuns din nou la refren şi el a ţâşnit iar în picioare de pe banca pe care se aşezase atunci când l-a întristat strofa cântecului. Acum era din nou între paşi de dans uşor dezechilibrat de entuzasmul pe care îl datora cine ştie cărei substanţe. Dar pentru el era perfect. Pasolini (1965) s-ar fi bucurat foarte mult de acest moment, m-am gândit. Şi mi-am dat seama că fără Pasolini nu aş fi înţeles niciodată cum pot să fiu „cu tine şi împotriva ta”, exact ca eroul poveştii mele. Orice fel de manipulare a fost pusă pe picioare, religioasă, ca în antichitate şi în evul mediu, politică ori socială, cum s-a întâmplat în modernitate, ori economică aşa cum ni se întâmplă în ultimele decenii, poezia a fost acolo. Construind şi demontând vitalitatea oricărui discurs.

« întotdeauna modeşti
întodeauna fricoşi
întotdeauna sfioşi
întotdeauna betegi
întotdeauna vinovaţi
întotdeauna supuşi
întotdeauna micuţi
între cei care n-au vrut să mai ştie, între cei care aveau ochi doar ca să cerşească.
între cei care au trăit ca nişte ucigaşi pe pământ, între cei care au trăit ca hoţii
pe fundul mării. între cei care au trăit ca nebunii în cer.
între cei care şi-au ticluit
legi în afara legii.
între cei care s-au adaptat
la lumea de sub orice lume
între cei care-au crezut
în Domnul robul lui Dumnezeu.
între cei care cântau
la moartea regilor
între cei ce dansau
prin războaie burgheze
între cei ce se rugau
prin ciocniri muncitoreşti… »
(Profeţie, 1962-64)

Acum, dragă Radu, că mi-am luat toate acestea de pe inimă, te aştept să te revăd oricând prin Republica, aşa cum ni s-a întâmplat de atâtea ori, când am stat împreună aşteptând să iasă câte un poem de M.I. sau G.N. să ne facă cu mâna şi să ne arate că lucrurile pot să fie reale. De aceea, îmi place să mă gândesc la drumurile pe care le facem fiecare dintre noi înspre şi dinspre Republica asta, care nu are cum să fie legală, pentru că pune în pericol orice stat bazat pe manipulare şi idolatrie de duzină. Şi asta nu are cum să fie văzut cu ochi buni, dragă Radu… ceea cea îmi doresc şi mie, odată ce mi-am scos din cap ideile primite de-a gata despre ce e şi ce nu e poezie

Pe curând,
răzvan
www.poetic.ro

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *