2013. Poezia și corelativul ei obiectiv, rapița

Cu rapița, după cum se știe, stăm prost. Cu poezia s-ar părea că e și mai rău. N-o spun eu, care, se va vedea, rămîn totuși optimist, o deduc din afirmațiile lui Philip Roth repetate obsesiv de-a lungul cîtorva interviuri acordate săptămînalului „Le Nouvel Observateur” în deceniul trecut. Scriitorul nu se referă explicit la poezie, ci la roman. Mult mai nasol. Chiar pare a nu ne lăsa literaților – și cu atît mai mult poeților – nici o speranță (în cazul în care ne ambiționăm să-i ajungem pe americani). Cum, nici romanul? Nici în America? Dacă așa stau lucrurile în țara care impune trendul, noi, presupunînd că lirica încă se aude în spațiul mioritic, ce „zariște” mai avem? Spînzurăm lira-n cui? Trecem în păr la compunerea de encomioane întru nemurirea dinastiei Aliyev și a Azerbaidjanului?

Iată constatările lui Roth: „Cărțile romancierilor nu suscită la noi, în general, nici un ecou. Un critic a spus că a publica o carte în America e ca și cum ai lăsa să cadă o pană în Grand Canyon.” „Cultura literară este pe cale de dispariție aici, în America. Nu fac din asta o dramă. Asta e situația. Era în care credeam că literatura poate îmbogăți conștiința umană a devenit revolută. Lectura nu mai este considerată ca un vector indispensabil al transformării personale. Antenele estetice, printr-o stranie operație chirurgicală, le-au fost tăiate oamenilor. Astăzi literatura este ca o stație de radio care emite, dar nu mai există receptori. Programele sînt interesante, dar se difuzează în vid.” Reporterul: „Ați spus într-o zi că dacă ar fi puși toți scriitorii americani într-un avion, iar acesta s-ar prăbuși, n-ar interesa pe nimeni în America.” – Philip Roth: „Da, sînt cu totul de acord.”

Îți vine să repeți, după Baudelaire, operînd amplificările pe care le cere lumea de azi, că „… ce siècle avait désappris toutes les notions classiques relatives à la litterature.”, „ce monde a acquis une épaisseur de vulgarité ”. Încît a publica o carte – și încă de poezie, pe deasupra… – te pune în situația infectă de a înfrunta „le soleil de la sottise”.

Poetul, bardul, druidul, scaldul, ființa umană Henry, numitul Mopete, Radu Vancu ori subsemnatul au de ales, în anul de garce-ie 2013, între a vorbi de unii singuri sau a se alătura, gesticulînd ca șoricelul care tropăie pe lîngă elefant, unei societăți ce și-a reconfigurat pragmatic valorile. (Atît de pragmatic, încît de un cincinal nu mai iese din criză…) Le-a reconfigurat pînă la a le desfigura în spirala vicioasă a consumismului, într-o hipermodernitate, în termenul lui Lipovetsky, ce împinge spre grotesc proiectul iluminist tutelar. Așa ar suna începutul unei catilinare catastrofice. Să facem însă un pas lateral, să lăsăm puhoiul resentimentelor (îndreptățite) să treacă, să ne luăm și să ne dăm seama. Poate că nu e așa de rău să vorbești singur, cu siguranță nu e similar cu eșecul absolut și alterarea ireversibilă postulate de accepția comună. Deși nu e nici pe departe comod. Poate că e preferabil să te „învinețești de gînduri”, ca omul lui Bacovia, decît să te aglutinezi în vulgata cotidianității. Reformulez: pus în fața fenomenului de selffulfilling prophecy (Baudrillard) – discursul care își construiește o realitate din însăși proliferarea sa, anti-ontologic prin definiție – , poetul (adică ființa umană Henry) sau va încerca penibil să devină complice în manipularea consumistă a semnelor, pentru un ce profit, sau va rezista evoluînd pe sol ontologic (inevitabilă convocarea enracinement-ului Simonei Weil și redescoperirea „nevoilor sufletului”). Reformulez încă o dată: de fapt, alegerea se face între vorbire și vorbărie, între Rede și Gerede. Alegerea poetului. Pentru că, în condițiile deplorabile ale simulacrului contemporan, poetul nu este neapărat un marginal, el are a-și revendica o centralitate oțioasă, ce-i drept, dar nu mai puțin semnificativă pentru avatarurile și, mai ales, pentru ireductibilele condiției umane. Vorbește singur, dar cel puțin vorbește. Desfide stereotipia codurilor impuse, desțepenește limba, ține deschise canalele spre Urphaenomen.

Paratextuam, în 1999, la subsolul volumului adio adio dragi poezii, sub o glazură de ludic și autoironie (singură glazura s-a bucurat de atenție…), și o reluam în interiorul „manifestului monguz” din antologia ClubOpt ozone friendly, o „ciornă programatistă”. Altceva decît ridicarea la putere IT a Ouvroir-ului de pe Sena. Cineva, un critic, nu mai rețin cine anume, a înțeles-o ca pe o adaptare la modelul ”matrix”. Am zîmbit și i-am dat și lui dreptate, dar, dincoace de extensia cibernetică, deocamdată de domeniul SF (sau nu?!), încercam să acreditez o cît se poate de concretă plasare a poetului într-o situație fenomenologică, la intersecția și interferența cîtorva cîmpuri. Astfel, în demersul său ontologic, generat de ceea ce filozoful numește Ruf des Gewissens, poetul (”Poetul este un Aleph.”) „administrează” textual, prelucrîndu-le subiectiv-obiectiv ca pe o căutare de sine, deschiderile spre mundus, ars și deus, adică spre, în ordine: lumea ca dat fizic și istoric, limbajul și arta poetică, în diacronia și sincronia lor, și transcendența, „ipoteza Dumnezeu” – de care va constata, după caz, că are sau nu are nevoie. Vast program, recunosc, dar conveniserăm, pare-mi-se, că vrem de la poezie mai mult decît să ne admirăm buricul, să suspinăm, să suduim ori să ne izbim cu capul de pereți, să spumegăm ori să ne rățoim de pe baricade nu neapărat închipuite ș.a.m.d. (fără a le exclude nici pe acestea). Suna – am impresia că sună și acum – ca naiba un „holomanifest” tentînd unificarea perspectivelor (ca să nu spun „teoriilor”). Mult mai… mobilizator s-a dovedit a fi, de pildă, manifestul iacobin al fracturismului, sub care a defilat pueril-belicos și fără țintă o generație. E riscul manifestelor ideologice, majoritatea. Odată ce pretind că au identificat direcția, centrul, principiul poetic, devin hipernormative, inflexibile, autocentrate, dogmatice, intolerante. Cel mai notoriu în acest sens este suprarealismul, cu al său Breton verdurinian, blocat într-un freudo-marxism obtuz și, din punct de vedere etic, lamentabil, girînd simbolic – și nu numai – totalitarismele de stînga. (Și respingînd, în treacăt fie spus, tocmai psihologia analitică a lui Jung, care i-ar fi permis o mult mai nuanțată explorare a inconștientului…)

O asemenea plasare, dublată de supravegherea critică a „cîmpurilor” (că tot e poetul păstor; al ființei; „cîmpul alb, oile negre”), oferă cea mai generoasă deschidere acțiunii poetice, confruntînd istoria, cultura și „zeul” cu datele personale, inconturnabile, ale fiecăruia. Pornind de la „toate ale sale” (Jemeinigkeit), de la amprenta sa onto-logică unică (infernală, comună sau olimpiană; vă las să enumerați singuri miile de amănunte; nu uitați cecitatea lui Homer, ardoarea lui Sapho sau a Louisei Labé, piciorul mai scurt al lui Byron, perfecțiunea atletică a trupului lui Goethe, crizele de nebunie ale lui Nerval, etilismul lui Verlaine, homosexualitatea lui Whitman, trepanația suferită de Apollinaire, oenomania lui Pessoa și așa mai departe, într-un echilibru – sau dezechilibru – organic al componentelor fiziopsihonoetice) poetul își va da măsura (după cum am aflat încă de la Protagoras), o măsură exponențială pentru ființa omenească. La așa ceva sînt buni poeții, atît în timpurile bogate (cînd li se recunoaște calitatea de vates), cît și în timpurile sărace, precum al nostru, cînd nu li se mai recunoaște nici o calitate (însă doar astfel – o demonstrează, bunăoară, Houellebecq într-un abia apărut volum – ne vedem puși în fața precarităților noastre și determinați să încercăm o Configuration du dernier rivage; N.B. Îmi permit un nevinovat joc de cuvinte: poezia pare a fi urmat traseul de la poeta vates la poeta… fades: poeta vates – poeta theologus – poeta doctus – poeta faber – poeta ingeniosissimus – poeta fades. L-a confirmat Queneau, vorbind despre „le repentissement de la poésie et son affadissement”.) Fără îndoială, tabloul maximalist schițat adineaori indică doar cadrul și deschiderile, rezultatul va depinde întotdeauna de putirința celui care se încumetă să-și asume gîlceava. Important, ca poet, este să cauți a înțelege unde te afli în acest cîmp, „cit de departe ai mers”, ca să parafrazez titlul unui volum al lui Vasile Baghiu, ce competențe posezi, încît să rămîi autentic și să nu aluneci în pseudo nici chiar atunci cînd nu (mai) poți învinge anumite handicapuri legate de ars ori de mundus, cele mai lesne cuantificabile. (Mie cît mi-a reușit? Probabil nici unu la sută. Dar ce-am încercat și încerc se petrece în acest spirit.)

Să revenim însă cu picioarele pe pista sintetică a veacului. Propun mai la vale cîteva soluții (a rostit cineva sintagma „verde de Paris”?!) practice și speculative de viețuire și supraviețuire poetică, nazalizez (răcit fiind) cîteva îndemnuri. Fiecăruia după „iemainihcaitul” său.

Soluția freak, oferită de același Roth. Să te resemnezi, fără a abdica: „De ce ar trebui ca oamenii să acorde importanță artei, exceptîndu-i pe acei freaks care o iubesc? Eu aparțin lumii acestora. Adică a celor care citesc și scriu.” E o soluție solipsistă: renunți la captatio, rupi pactul cu cititorul denaturat (nu și cu lumea), te dedici dialogului interior, urmînd ca eventualul acces al cititorului oarecum disponibil să fie facilitat, cînd va fi să fie, de virtualitățile tranzitive implicite ale textului. (Nu „expresivitate involuntară”. Poezia care își țese meticulos pînza și așteaptă ca un paianjen… Sau în care se cade ca în pîlnia unei flori carnivore.)

Soluția ontologica a lui Heidegger (mie mi se potrivește cel mai bine, s-a văzut pe parcursul discuției), de regîndire și situare a omului în orizontul problematizant al morții și scoatere, prin poezie, din inerția cotidiană a impersonalului (das Man). În pofida presiunii rastalmăcitoare a ideologiilor, atît a celor de stînga, care îl așează invariabil pe filozof sub stigmat nazist, cît și a celor liberale, utilitariste, ce se nutresc din însuși impersonalul dezavuat de Denker, gîndirea lui Heidegger „face dreptate” poeziei într-o civilizație care, cînd nu o ignoră, o persiflează. Și, vai, nici nu știe ce pierde, pațachina!…

Soluția Simone Weil, care reconvertește absența și nenorocirea (le malheur), consubstanțiale condiției postnietzcheene, în paradoxale punți de acces la adevăr și grație (opusă greutății – la pesanteur – nihiliste dezumanizante).

Soluția Flaubert (în nici un caz soluția Gherasim Luca! Ai atîtea alte motive de a te sinucide, de ce s-o faci pentru că nu mai citesc bizonii poezie?!): refuzul de a ceda gustului burghez. Cu mențiunea că atunci se putea vorbi de un gust burghez, pe cînd acum însăși noțiunea de gust e parazitată (înghițită) de kitschul globalizat.

Soluția salos: lasă nebunul din tine să se manifeste. S-ar putea să fii adorat, ca Dali. Fii însă nebun întru poezie, nu fă pe nebunul! Încearcă să nu devii un impostor, un ipocrit, un cabotin interesat, un pretins paranoic precum Avida. Ai ascendenți cu adevărat onorabili, de n-ar fi decît Hölderlin, Eminescu sau Artaud. (Să subliniez că încerc aici o tristă ironie?)

Nu întoarce spatele publicului, dimpotrivă, dar nu-ți instrumenta disponibilitatea în termenii pieței. Dacă piața marșează la propunerile tale, OK. Dacă încearcă să-ți impună condițiile, intră în joc doar ca să-l deconstruiești în favoarea ta. Uzează de instrumentele rațiunii cinice și de viclenia lui Proteu. Aplică „soluția Tancredi”: schimbă totul, ca să nu se schimbe nimic. Nimic din ceea ce contează, adică legătura cu fenomenul originar. Dacă piața rezistă, apelează la soluția „de avarie”. Adică mulțumește-te să scrii și, vorba ceea, să locuiești poetic. (Chiar așa! La urma urmei, ce poftesti, musiu poet?! Coroniță? Statuie? Salariu de merit de la Uniune? Vino-ți în fire, nenorocitule – am consemnat mai sus accepția weiliană de malheur – mai stai acasă, recuperează-ți nostos-ul, scrie și pentru sufletul tău! Ia exemplu de la Jean-Marie Massou, care de treizeci de ani sapă galerii prin pădurile din sud-estul Franței și le inscripționează sibilinic! Fă-i o reverență lui Emily Dickinson!)

Experimentează totul, limbaje (lingvistice și nonlingvistice), stiluri, suporturi, excitanți, fără reticențe, dar învață să discerni, încît să poți alege doar ceea ce este autentic, în acord cu pulsația existențialilor. Menține, fără concesii, hotarul dintre Rede și Gerede. Dacă șovăi, lucrurile se amestecă, se complică și se degradează. Dau exemplul extravagant și înduioșător – dar și alienant: geneză încăpută pe mîna ucenicului vrăjitor – de biopoetry a brazilianului Eduardo Kac – pronunță . Acesta vrea o „poezie in vivo”, folosind „biotehnologii și organisme vii în poezie, nou cîmp pentru creația verbală, paraverbală și nonverbală”. De pildă: acțiuni cu microboți (mașini autonome de talie foarte mică), scriere atomică, pentru a observa „gramatologia moleculară” a florilor, interacțiunea dialogică cu mamiferele marine, poezie transgenică, sintetizînd ADN-ul și inventînd astfel coduri pentru a scrie cuvinte și fraze prin combinații de nucleotide, crearea de compoziții în infrasunete pentru a comunica la distanță cu elefanții, scriitură amibiană, semnalizare prin luciferază la licurici, compoziții biocromatice dinamice, literatură aviară (a-l învăța pe un papagal cenușiu de Gabon nu doar să citească, să rostească și să manipuleze simboluri, dar și să compună și recite opere literare), poetică bacteriană, xenografie (a transplanta un text viu de la un organism la altul și vice versa, pentru a crea un tatuaj in vivo), texte tisulare (cultivînd un țesut viu și dîndu-i forma unor structuri lexicale), proteopoetică (a crea un cod care convertește cuvintele în aminoacizi, producînd un proteopoem tridimensional), scriptogeneză (a crea un organism viu cu totul nou, care n-a mai existat anterior, începînd prin asamblarea atomilor în molecule; lectura constă în a observa transformările citopoetologice ale cromozomului scriptogenetic, pe parcursul creșterii și reproducerii organismului monocelular… Îmi sună ca o ispitire mefistofelică. Nu însă inutilă, de vreme ce, manipulînd – cu inconștiență – înseși fundamentele ontologice, te obligă să regîndești raporturile dintre Sein și Seiende.

Cercetează sacrul, miracolul, invizibilul (à la Merleau-Ponty), supranaturalul (în sensul pe care i-l acordă Simone Weil), dar fii prudent cu discursul religiilor (dogma) sau „științelor ezoterice”. Dacă te-a prins în tiparul lui, te-ai aglutinat în indistinct. Pentru credincios ori mistic o fi ceea ce trebuie, pentru poet înseamnă însă un mimetism stilistic sinonim cu o, metaforic vorbind, modificare genetică .

Pe revers, raportează-te la social, dar nu te lăsa confiscat de nici o ideologie. Dacă te-a înhățat, devii un papagal de partid, și nu mă refer la Beniuc sau Păunescu, ci la personalități puternice și structural anticonformiste, precum un Maiakovski, un Brecht, un Neruda.

În rezumat, poezia (întotdeauna contemporană cînd își respectă condiția) va fi însemnînd efortul (eroic? eroic!) de a ieși din impersonalul cotidianității sau, cum punctează Proust, din carapacea cunoașterii convenționale: „La grandeur de l’art véritable, au contraire de celui que M. de Norpois eût appelé un jeu de dilettante, c’était de retrouver, de ressaisir, de nous faire connaître cette réalité loin de laquelle nous vivons, de laquelle nous nous écartons de plus en plus au fur et à mesure que prend plus d’épaisseur et d’imperméabilité la connaissance conventionnelle que nous lui substituons, cette réalité que nous risqerions fort de mourir sans avoir connue, et qui est tout simplement notre vie, la vraie vie, la vie enfin découverte et éclaircie, la seule vie par conséquent réellement vécue, cette vie que en un sens habite à chaque instant chez tous les hommes aussi bien que l’artiste. Mais ils ne la voient pas, parce qu’ils ne cherchent pas à l’éclaircir. Et ainsi leur passé est encombré d’innombrables clichés qui restent inutiles parce que l’intelligence ne les a pas <>. Ressaisir notre vie; et aussi la vie des autres; car le style pour écrivain aussi bien que pour le peintre est une question non de technique, mais de vision.”

Altfel, iubiți confrați poeți, dragi logofili, dar și voi, legiune de girocrați și șopofagi, se duce dracului nu numai poezia, ci, oricît le-ar părea de ciudat ultimilor, și rapița, corelativul ei obiectiv!…