Volumul de convorbiri „Scrisul ca un cuțit”, un dialog între Frédéric-Yves Jeannet și scriitoarea Annie Ernaux, este un foarte dens metadiscurs despre scris și literatură, dar și un detaliat laborator scriitoricesc pentru cei ce rezonează cu scriitura autoarei franceze sau pentru cei care sunt interesaţi de detaliile din şantierele de lucru ale scriitorilor.
Deși susține explicit că nu își poate separa discursul literar de discursul politic, sensibilităţile sale ideologice nu se regăsesc în textele sale. În mod similar, deşi scriitura sa are accente feministe, Ernaux refuză explicit „discursul feminist esențializat”.
Refuzul ficțiunii
Miza scrisului pentru Annie Ernaux devine, după cum scriitoarea mărturisește în volumul-interviu „Scrisul ca un cuțit” (traducere 2026), transformarea „materiei informe” în materie literară, împinsă de crezul că ceea ce i se potrivește e un scris care să nu îi dea sentimentul că se falsifică. Fără să facă din refuzul ficțiunii un act militant, se vede pusă adesea în defensivă şi este nevoită să îşi explice opţiunea pentru ceea ce ea numește „auto-socio-biografie”.
Ceea ce încearcă Annie Ernaux să apere, cu modestie, e ideea că ficțiunea și autobiografia nu ar trebui ierarhizate, lucru pe care nu îl face nici ea. Opțiunea pentru autobiografie îi apare astfel ca firească și corespunde unei căutări a scrisului care i se potrivește ei.
Când opțiunea pentru biografia autoreferențială s-a cristalizat, a coincis de fapt și cu un răspuns la căutările ei scriitoricești. Nu putea să scrie altfel despre, de exemplu, condiția ei de „transfuge de classe” sau despre relaţia cu tatăl, decât prin distanțare și obiectivare. Nu a găsit de cuviinţă să scrie despre tatăl său, în „La place” (1982), făcând ceea ce se numește o literatură a traumei, ci a transpus această relație prin rezumarea strictă, aproape științifică, la descrierea realității și universului tatălui ca atare. A considerat că a fost o scriitură „corectă” față de tatăl său și că acest gen de raportare nu s-a putut realiza decât prin refuzul ficțiunii și prin abordarea clinică, după cum ea însăşi mărturiseşte.
Intensitatea
Crezul la care ține foarte mult, acela de a nu simți că se falsifică, este foarte bine ilustrat și prin explicațiile pe care le oferă pentru volumele în oglindă „Passion simple” (1991) și „Se perdre”. Același fragment de viață fiind redat mai întâi, în 1991, într-o formă esențializată, detaşată şi fixată, pentru ca mai apoi să fie completat tabloul, prin decizia de a publica „Se perdre” (2002), parte din jurnalul intim, scris concomitent cu producerea evenimentelor. „Se perdre”, reversul diaristic al „Passion simple”, chiar dacă mai dur și mai violent, fiind scris la cald, a fost considerat de Ernaux o obligație faţă de cititor de a-l publica. Poate că decizia de a-l publica nu a fost cea mai fericită, din motive pe care nu le voi detalia aici, dar sigur a corespuns scopului scriitoarei, acela de a întregi un tablou.
A întregit un tablou, iar vulnerabilizarea a atins un punct radical. Ceea ce nu se poate vedea în „Passion simple”, se vede în „Se perdre”, în al cărei centru se află o componentă esenţială a discursului îndrăgostit (în sensul lui Roland Barthes): aşteptarea şi incertitudinea în toate formele lor.
Distanțarea și auto-sociografierea din „Passion simple” sunt completate în „Se perdre” de o frazare adictivă ce trădează ceea ce s-a numit alienare amoroasă. În „Se perdre”, protagonista e victimă consimțătoare a dependenței, pentru ca „Passion simple” să devină o observare lucidă a acestui tip de alienare. În „Passion simple” nu mai rămâne decât realitatea pasiunii, în timp ce în „Se perdre”, timpul e surprins ca fiind deposedat, de vreme ce viitorul nu mai există decât din perspectiva următoarei revederi. Cu toate acestea, Annie Ernaux nu se scuză și nu vede acest tip de alienare ca pe un eșec, ci ca pe o certitudine a intensității trăirilor. Până la urmă, tot felul ei specific de a refuza falsificarea.
Căutările proprii vs căutările altora
O observație utilă a intervievatorului lui Annie Ernaux din acest volum se învârte în jurul ideii de căutare și explorare a unei posibile identități literare. Pentru cei care au explorat o astfel de posibilitate (mai ales pe cea a scrisului), dar au renunțat în mod repetat pentru că piesele de puzzle erau prea greu de asamblat, căutările altora, materializate bunăoară în scris, ar putea apărea ca suficiente.
Frédéric-Yves Jeannet, cel care a fost cu deschidere acceptat ca partener de dialog de către Annie Ernaux, a reușit „să deschidă”, modest, „câteva ferestre noi” ale textelor scriitoarei franceze. Iar Annie Ernaux s-a bucurat de un dialog liber – pentru că interviul s-a desfășurat prin poșta electronică pe parcursul unui an – în care a exprimat, cu modestie, aş zice eu, doar „adevăruri individuale și provizorii”.
