Există, în tradiţia intelectuală franceză, o linie ilustră căreia îi datorăm despărţirea de iluziile totalitare ale veacului trecut,reafirmând primatul lucidităţii şi al libertăţii, ca alternativă la rătăcire şi la orbire. Pornind de la Raymond Aron şi trecând prin François Furet, Alain Besançon, Françoise Thom, Jean- François Revel, Stèphane Courtois şi Thierry Wolton , ea este întruchiparea rezistenţei pe care demnitatea umană o opune utopiei sângeroase.
Vocea lui François Kersaudy, eminent istoric militar şi al ideilor, participă la acelaşi efort de dezvrăjire şi de deconstrucţie. “ Zece chipuri ascunse ale comunismului “ nu este un epitaf, ci o prefaţă, de vreme ce istoria comunismului este departe de a se fi epuizat. Şi poate că de aceea cartea lui Kersaudy se adresează unui viitor modelat de trecutul liberticid şi de ambiguitatea prezentului, spre a imagina un tip de raportare etică care să redea omenescului centralitatea sa ameninţată de tiranie şi de seducţia nivelatoare a comunismului.
Ideea şi fapta
Asemeni lui Revel, Courtois sau Wolton, Kersaudy plasează la temelia crimei comuniste ideea: nimic nu este întâmplător, de vreme ce totul se înrădăcinează în ideologia ce oferă barbariei un temei şi o legitimitate. Cei care apără ideea comunistă ignoră victimele ce sunt oglindirea însăşi a dialecticii ei intelectuale.
Şi nimic nu ilustrează mai spectaculos persistenţa istorică a orbirii decât furia cu care este întâmpinată “ Cartea neagră a comunismului”. Păcatul care nu poate fi iertat lui Stèphane Courtois este temeritatea de a fi indicat ereditatea totalitară şi criminală a comunismului. Chiar şi după un deceniu de la anul 1989, edificiul majestuos al sacralităţii comuniste este intact: ideea este dusă mai departe de cei, în numele egalităţii, justifică exterminarea şi oroarea.
Polemica din jurul “ Cărţii negre” este un capitol din acest vast roman al vieţii de după moarte a comunismului : curente şi organizaţii rămân fidele unui ethos al resentimentului, iar din mutaţiile succesive se naşte noul chip al radicalismului. Energia destructivă a “noii stângi” este îndatorată lecţiei leniniste. Anul 1917 este gravat în inimile celor ce nu pot renunţa la ură, spre a putea venera omenirea şi detesta pe oamenii concreţi şi imperfecţi.
Şi tot din acest trunchi terifiant evocat de François Kersaudy se desprinde şi oroarea putinistă. În Putin se simte mişcarea stihială a stalinismului. După anii de declin şi de umilinţă colectivă, putinismul oferă iluzia unei regenerări colective prin autocraţie şi prin imperialism. Fiu al URSS, Putin este un stalinist, în măsura în care filosofia sa este fondată pe un cult al arbitrariului criminal. Invazia Ucrainei este încununarea parcursului menit să redea Rusiei hlamida stalinistă, dar ceea ce urmează este eşecul de a cuceri şi distruge o naţiune care îşi apără libertatea. Putinismul subminează, prin rătăcirea sa megalomană, puterea Rusiei înseşi. Stalin îi devoră pe urmaşii săi.
Continuitatea comunismului este de neimaginat în absenţa continuităţii miturilor în care se înveştmântează ideea. Iar cartea lui Kersaudy este anatomia ce expune adâncul sordid şi brutal al mitologiei comuniste. Soclul statuilor este alcătuit din materia terifiantă a cadavrelor umane.
Iar această secvenţă istorică de amăgire şi de mistificare are în Spania războiului civil capitolul întemeietor. Vreme de decenii propaganda comunistă a elogiat sacrificiul temerar al “brigăzilor internaţionale” şi a dăltuit monumentul tragic al unei republici spaniole nobile şi democratice. Din aceste edificiu eroic lipsesc detaliile sângeroase ale transformării totalitare : anii de luptă ai Republicii sunt şi cei în care emisarii sovietici clădesc o democraţie populară ce practică execuţia şi tortura, spre a elimina pe cei ce opun stalinismului. Angrenajul sovietic este servit de cei care vor mai târziu sacrificaţi. Spania republicană respiră în cadenţa „marii terori”.
Peste decenii, în clipa în care fervoarea comunistă părea că se va fi stins sub atingerea suflării de plumb a socialismului real, silueta lui Che Guevara este posterul în care se adună noua speranţă a renaşterii egalitare. În istoria lui Che, medicul argentinian ratat, se poate citi povestea întâlnirii dintre idee şi vocaţia crimei. Pelerinul Che este mai aproape de Şigaliov şi de Neceaev decât adulatorii săi ar putea admite. Energia lui Che este un amestec, terifiant, de monomanie ideologică şi de fascinaţie a sângelui. Drumul care se încheie în Bolivia este unul al descoperirii nemăsurii totalitare.
Comunismul este acest rest care nu poate trece şi este această voce care se simte în vocea tulbure a celor de azi. Egalitatea escatologică pe care o promite seduce şi mobilizează – valului utopic i se poate împotrivi doar libertatea imperfecţiunii umane. Cartea lui François Kersaudy este un reper pe acest itinerariu al îndepărtării de radicalism, spre a îmbrăţişa politica la scară umană, modestă, tenace şi vizionară.
