Destinul lui Radu Petrescu este destinul unei priviri. Opera sa este istoria, delicată şi polifonică, a unui text menit să le cuprindă pe toate. Radicalismul său estetic era, în cele din urmă, un radicalism etic. Sub masca cotidiană a unui personaj oarecare, sortit unei profesii oarecare, se afla un insurgent, a cărui supremă ambiţie era aceea de a se pierde pe sine în literatură, precum se pierde în delta ce anunţă marea drumul unui fluviu majestuos.
Onorurile,gloria, faima, toate acestea au fost refuzate cu tenacitate , dar fără ostentaţie. Departe de forfota Parnasului dominat de vocile scriitorilor oficiali, Radu Petrescu a contemplat un singur cer, acela al textului: arta pe care a practicat-o a fost expresia acestei devoţiuni ce a răscumpărat marginalitatea vietii sale, ca într-un pariu formulat în oglinda posterităţii.
Privirea şi literatura
Biografia lui Radu Petrescu este biografia acestei priviri care se caută şi se întoarce spre sine. Condiţia de exilat interior, chiar şi in anii de după 1964, ii acordă o stranie libertate, ca o formă de imponderabilitate. Publicat, dar niciodată parte a canonului oficial, la marginea unui cosmos reglat de partid şi de complicii săi, Radu Petrescu scrie ca şi cum realismul pedestru şi angajat al epocii sale nu ar exista. Privirea pe care îndreaptă spre lume revine spre text, căci în text se află întreaga mişcare a inimii şi a stilului său.
` În era romanului politic şi a falsei asumări a trecutului dejist, educaţia privirii lui Radu Petrescu se revendică de la tradiţie şi de la gramatica ei. Cutezanţa sa este cutezanţa unui inovator vizionar: flaubertian în minuţiozitatea cu care se află în căutarea frazei şi a cadenţei sale, Radu Petrescu imaginează alternativa la arta oficială, prin punerea ei între paranteze. Şi chiar când privaţiunile şi modestia atroce a vieţii sale intră în pagină ele nu au nimic strident sau tezist. Căci Radu Petrescu este cehovian în măsura în care refuză artei misiunea de a condamna, de a denunţa sau de a educa. Istoria în care se află captiv este abolită prin mişcarea privirii ce urcă spre cerul literaturii.
Radicalismul estetic al lui Radu Petrescu se hrăneşte din relectură. Cărţile la care revine sunt monada în care această fiinţă delicată şi sobră poate trăi, departe de vuietul cazon al vremurilor sale. Canonul său este în răspăr cu cel care îi modelează pe contemporanii săi. Privirea sa coboară spre Antichitate şi spre Renaştere, spre a regăsi un sentimnet al nostalgiei formelor.
Privirea lui Radu Petrescu este , asemeni privirii lui Petru Creţia din “Norii”, “ una ce navighează într-un cosmos armonic. Miza nu este perfecţiunea stearpă şi epigonică, ci explorarea acelei infrarealităţi la care doar literatura poate avea acces. Peisajul pe care îl contemplă este una cu tablourile din care se desprinde, în vreme ce zilele vieţii sale sunt doar rândurile ce se adaugă textului ce creşte din omul de carne şi de sânge.
Niciuna dintre capodoperele lui Radu Petrescu nu poate fi separată de educaţia acestei priviri. Scriitura sa este una una de travelling cinematografic: alunecarea lentă şi hipnotică unui ochi atent la dialectica de semitonuri a luminii. În “ Matei Iliescu” romanul dragostei şi al formării este însăşi cronica naşterii acestei priviri. Educaţia sentimentală devine, o dată cu fiecare pagină, o educaţie a privirii. Oglinda în care Matei şi Dora se întâlnesc este rama de cleştar a unui cer ce este însuşi textul.
Şi poate că de aceea, unic între prozatorii noştri, Radu Petrescu este locuit de această obsesie a înrădăcinării în pagină a privirii. Despletirea picturală a artei sale transcrie topirea în text a toate câte există. Jurnalele sale sunt romanul regăsirii de sine a privirii: dincolo de lumea tangibilă se află tapiseria de cuvinte şi de pauze a textului. Corpul autorului este însăşi declinarea solitară a literaturii.
Iar trupul autorului dispare, treptat, spre a lăsa loc doar frazelor ce curg, convocate de privire. Estompată şi indepărtată, biografia lui Radu Petrescu se risipeşte în textul care îi este cea din urmă casă. Postmodernă şi nostalgică, arta lui Radu Petrescu este o convocare delicată de nuanţe şi de umbre. Căci scriitorul mai poate respira ca fiinţă ce priveşte doar în acest aer saturat de cuvinte şi de semne,precum în rama unui tablou evocând întinderea arcadică dusă până dincolo de marginile firii, redat paginii cu care este una.
