Ne varietur…

desemnează printre altele o situație în care nu prea  se schimbă nimic. Sau o ediție fidelă primei. Beligeranța actuală  „zguduind lumea”, cum adoră mediaticii să afirme zâmbind sau cu o sobrietate care nu convinge pe nimeni, ne duce cu două mii de ani înapoi. Desfășurarea seamănă leit cu cele petrecute în nordul Africii, chiar dacă acum „vorbim” despre Orientul mai mult sau mai puțin apropiat. Observăm în primul rând apariția unei cohorte, legiuni chiar de analiști militari, specialiști în conflicte  militare, specialiști în zone de conflict și așa mai departe, fără jenă de vreme ce se răspunde cu aplomb la întrebări mediatice de genul  „cum  credeți că…?”, „ce credeți că… ?” Mai rar răspunsuri oneste de tipul „n-aș putea să vă spun acum…”. Și toate acestea în studiourile canalelor…

În primul rând, dincolo de bolboroselile  toxice și penibile, cel puternic învinge, după cum ne învață Sallustius: „o nesfârșit de mare bucurie se produse la Roma, aflându-se despre victoriile lui Metellus, cum s-a călăuzit pe sine și oastea sa  după datina strămoșească, cum într-o poziție neprielnică a ieșit totuși învingător prin vitejie, că a pus stăpânire pe teritoriul dușmanilor… Așa, senatul a decis pentru aceste fapte încununate de succes rugăciuni de mulțumire zeilor nemuritori, iar cetatea, tulburată mai înainte și neliniștită de soarta războiului, sălta de bucurie; faima lui Metellus era strălucită.” De amintit că și atunci „țarinile erau pustiite  mai mult prin foc decât prin jafuri”. 

Rolul conducătorului era cel puțin la fel de providențial precum al celui din războiul de azi. Zice o vorbă franțuzească comparaison nʹ est pas raison, dar ascultându-l, fie și parțial, pe liderul mondial de azi, nu pot să nu-l citez pe același Sallustius: „ducând la capăt o acțiune atât de însemnată, fără nici o pierdere pentru ai săi, Marius, care era de mai înainte mare  și vestit, începu să fie socotit și mai mare și mai strălucit.  Toate faptele lui, chiar nechibzuite, erau puse pe seama vitejiei, ostașii, ținuți sub disciplină blândă și îmbogățiți în același timp, îl ridicau în slăvi, dușmanii se temeau de el mai mult decât de un simplu muritor, în sfârșit, cu toții, aliați și dușmani credeau că el are sau o minte divină sau că toate i se prevestesc prin vrerea zeilor.” Comentariile devin inutile și pentru atunci și pentru acum. 

Despre comentatorii amintiți, îl citez în încheiere pe respectabilul iudeu Iosephus Flavius, care își începe Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, cu precizarea că „aceia care oricum nu au participat direct la evenimente, au însăilat fapte neserioase și contradictorii, bazate pe simple pălăvrăgeli pe care apoi le-au prelucrat după moda sofiștilor, mânați de slugărnicie față de romani sau ură față de iudei.”

Oricum, învingătorii de atunci s-au dovedit corecți față de ultimul învins, nimeni altul decât Iosephus. 

 Și, câteva adevăruri eterne despre beligeranță: Maxima bella ex levissimis causis , Cele mai mari războaie izbucnesc din cauze neînsemnate, Bis peccare in bello non licet, Nu e îngăduit să greșești de două ori în război (din Balbus), Nervus belli – pecunia infinita, Vigoarea războiului e întreținută de nemăsurați  bani, (din Cicero), Multis utile bellum, Pentru mulți războiul este folositor, (din Lucanus), Asperitas, odium saevaque bella movet, Duritatea și ura provoacă războaie crâncene, (din Ovidius), Armis arma irritantur, Armele sunt ațâțate de arme, (din Plinius Iunior); ceea ce nu pot pricepe belicoșii e că Fortuna belli semper ancipiti  in loco est, Soarta războiului este întotdeauna îndoielnică (din Seneca Filosoful). În fine, o recomandare făcută însă de un sensibil scriitor, Terentius: Omnia prius experiri quam armis sapientem decet, Înțeleptul trebuie să încerce totul înainte de a recurge la arme. Echivalează cu parafraza poetică Unde vei găsi- nțeleptul???

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *