În peștera din suflet

Cum e să fii chiar orbul,
Ologul, surdo-mutul
Tămăduit de Domnul?
Te scoli ca-n vis și umbli
Să înțelegi de unde
Vin șopotul, foșnirea,
Și zvonurile lumii.
Da-n tine ce se-ntâmplă?

Răspunzi întâia oară:
-Când merg, n-ating pământul,
Iar când mă uit, conturul
Se umple de-o prezență
Pe care doar auzul
Poate s-o-mbrățișeze.

Eram atât de singur
În peștera din suflet
Și iată-mă acasă,
Iubit ca nimeni altul
De tot ce mă-nconjoară.

Rămân pe dinafară
Doar cei ce nu-și dau seama
Că sunt loviți de boală,
Ori cei ce-și pierd nădejdea
În taina vindecării
De răul care face
Privirea să nu vadă,
Urechea să nu prindă
Nimic din ce aude,
Iar mintea să nu scape,
Din pivnițe și ganguri,
Vreodată la lumină.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *