„Pentru om, trecutul seamănă remarcabil viitorului. Povestindu-i ceea ce a fost, nu-i așa că aproape întotdeauna îi spui ceea ce se va întâmpla?”
Honoré de Balzac
Am citit recent volumul „François Mitterrand. Une Vie”, pasionant atât prin reliefarea laturii complexe a celui care a fost președintele Republicii Franceze în perioada 1981-1995, cât și prin materialul istoriografic bogat, util celui sau celor interesați de cercetarea trecutului. Valoarea acestuia din urmă este neprețuită dacă ne gândim la dimensiunea umană a istoriei, la importanța nemijlocită a personalităților care au înțeles dinamica lumii în care au trăit și, totodată, au avut voința de a nu se opune unei evoluții de altfel inexorabile a timpurilor, oamenilor și locurilor.
Anumite pasaje din volumul sus-menționat sunt elocvente și fortificate de o valoare simbolică suplimentară pentru noi, cei care am trăit crepusculul comunismului și înmugurirea unei noi lumi pe care am crezut-o ca fiind pentru totdeauna. Astăzi este important să ne reamintim ultimele decade ale secolului XX, neuitatul annus mirabilis 1989, dar și pe cei care au acționat decis, cu hotărâre, pentru o zi de mâine mai bună. Citesc și îmi reamintesc post-brejnevismul și stagnarea încă prezentă care a marcat anii 1984-1985, mult mai muribundă însă decât ne dădeam cu toții seama atunci. Conducerea statului sovietic a fost exercitată în perioada sus-menționată de Konstantin Cernenko, în calitatea sa de secretar general al PCUS. Președintele francez François Mitterrand a efectuat, în iunie 1984, prima sa vizită oficială în URSS.
sursa foto: www.ina.fr
Suntem în 21 iunie 1984, în ambianța rece a Kremlinului, într-un salon în care, în seara zilei respective, s-a desfășurat dineul oficial oferit de gazde în onoarea înaltului oaspete și a delegației sale. La un moment dat, pentru a ieși din tiparul rigid care a caracterizat întreaga vizită, Mitterrand a deschis subiectul problemelor din agricultura sovietică, aspect cunoscut de altfel, solicitând lămuriri privind natura acestora și căile de rezolvare. Cernenko, cu ochii în farfurie, a răspuns previzibil: Vremea nefavorabilă a fost cauza principală, lucrurile urmând a se ameliora, prin eforturi proprii, pe parcursul anului următor. Deodată însă, de lângă Cernenko, s-a auzit o voce: „Să nu ascundem adevărul. La noi agricultura nu funcționează deloc. Chiar deloc. Precum întregul Plan, de altfel”. După o secundă de stupoare, oficialii sovietici s-au privit, unii pe ceilalți, cu înfrigurare. Același glas a continuat însă, pe un ton ferm: „De altfel, încă din 1917, Planul nu a funcționat niciodată. Precum toate celelalte”. În mod evident, președintele francez a întrebat cine a fost cel care și-a permis să-l contrazică atât de categoric pe numărul 1 sovietic? Răspunsul primit a fost următorul: ministrul agriculturii, Mihail Gorbaciov. Un nume pe care Mitterrand avea să-l rețină. Mai târziu, acesta va mărturisi că, dintre toți oamenii de Stat pe care i-a întâlnit de-a lungul mandatelor sale, Mihail Gorbaciov i-a atras cel mai mult atenția, aproape l-a fascinat. A înțeles imediat, încă de la decesul lui Cernenko (10 martie 1985), respectiv ascensiunea lui Mihail Gorbaciov, că întreg cursul istoriei se va schimba. Este elocvent faptul că Mitterrand a participat la funeraliile lui Cernenko (13 martie 1985), cel mai probabil interesat de încă un contact, oricât de informal, cu cel desemnat de conducerea PCUS drept președinte al comitetului de organizare a acestora: același Mihail Gorbaciov. Or cutuma nescrisă, dar tipică regimului de la Moscova, a fost aceea potrivit căreia cine organizează funeraliile liderului defunct va deveni noul șef al statului. Mitterrand a afirmat de altfel că „Mihail Gorbaciov urmează tradiția leninistă eliminând pe toți ceilalți. Este doar o aliniere ideologică și sentimentală. Nimic în plus”. În același timp, într-o convorbire cu ministrul afacerilor externe francez Roland Dumas, Mihail Gorbaciov s-a pronunțat deschis pentru „un socialism democratic, o nouă formă de social-democrație”; mesaj reținut și conștientizat pe deplin de establishment-ul politic de la Paris.
Iată cum, în câteva secunde, cadrul formal și rigid al unui dineu oficial s-a destrămat, iar un personaj a erupt pe scena istoriei. Desigur, importanța acestui moment trebuie înțeleasă într-o cheie simbolică, în niciun caz exclusivă. Cuvintele rostite însă atunci au creat imaginea unui alt tip de demnitar sovietic care, odată ajuns la putere ca secretar general al PCUS (11 martie 1985), avea să schimbe istoria, până la acea dată atât de liniară, încremenită și previzibilă parcă pentru totdeauna. Și, la fel de important, prin atitudinea sa publică, atât în prima sa întrevedere cu Mitterrand cât și cel puțin în anumite împrejurări, Mihail Gorbaciov nu a mai fost, începând cu ziua de 11 martie 1985, un necunoscut pentru ceilalți șefi de stat europeni. Să nu uităm că Tim Sebastian, corespondentul BBC la Moscova, a menționat în aceeași zi (11 martie 1985) că „numirea lui Gorbaciov reprezintă o schimbare dramatică la nivelul conducerii de la Moscova”.
Decorul se schimbă. Suntem în iunie 1989. Cancelarul german Helmut Kohl l-a invitat pe Mihail Gorbaciov la Bonn. Într-una din seri, cei doi demnitari au făcut câțiva pași în parcul Cancelariei vest-germane. Kohl și Gorbaciov s-au așezat pe o bancă, pe faleza Rinului care curgea la picioarele lor. Primul a vorbit liderul sovietic: „Între URSS și Germania ar trebui reconstruit totul, iar cea mai bună soluție este un tratat”. Kohl a răspuns: „De acord, însă nu vom putea avea și întreține o relație bună fără să acceptați unitatea germană. Atâta timp cât vă opuneți, divizarea țării va reprezenta o rană între noi care va rămâne întotdeauna deschisă”. Cancelarul german avea să-și reamintească mai târziu: „Pentru prima dată, Mihail Gorbaciov nu m-a contrazis. Exact așa s-a întâmplat. În acea noapte, în parcul mărginit de zidurile Cancelariei, privind amândoi curgerea Rinului, am înțeles că URSS nu s-ar opune reunificării noastre”. Cuvintele lui Helmut Kohl au fost fundamentale pentru o istorie care, în acel timp, a luat-o înaintea vremurilor, a curs parcă mai repede decât timpul însuși: „Nu veți putea opri curgerea Rinului. Puteți construi oricâte baraje doriți, apa va continua să curgă. În același fel, nu veți putea niciodată împiedica unificarea germană”. Mihail Gorbaciov a tăcut, fără să ridice ochii. Evident, și tăcerea este adesea și poate dintotdeauna un răspuns…. Însă un preț a existat, într-o lume marcată atunci parcă mai mult de idealuri decât acum dar în care negocierea și compromisul au avut rolul lor. La întrebarea liderului sovietic: „Ați fi gata să mă ajutați dacă țara mea ar avea mâine probleme de solvabilitate?, replica lui Helmut Kohl a fost categorică: „Fără discuție”.
Mă apropii de finalul acestui articol și-mi propun o reflecție asupra rolului fundamental al personalităților politice, mai ales când acestea înțeleg să se ridice la înălțimea istoriei. Departe de a le mitiza, de a le creiona o imagine idilică sau providențială, totuși trebuie recunoscut că, în pofida unor erori inerente, pentru că un parcurs politic-instituțional nu poate fi niciodată perfect, figuri precum Mihail Gorbaciov, Helmut Kohl sau François Mitterrand, au un rol bine definit și pozitiv în istorie. Fără conduita lor politică, anii celui de al nouălea deceniu al secolului XX ar fi arătat poate diferit. Iar antanta franco-germană, fundament și motor al construcției europene, a funcționat din plin în perioada respectivă. Mitterrand și Kohl au continuat un proces istoric al reconcilierii, început de Charles de Gaulle, respectiv Konrad Adenauer și simbolizat de tratatul de la Élysée din 22 ianuarie 1963, încheiat de aceștia din urmă. Victor Hugo profețise încă din 1842 că „uniunea Franței și Germaniei ar însemna pacea întregii lumi”. Iar același Victor Hugo, referindu-se la fluviul Rin care, nu-i așa, precum vremurile, continuă să curgă neîncetat, avea să ne lase următoarele cuvinte nepieritoare: „Da, prietene, Rinul este un fluviu nobil, feudal, republican, imperial, demn de a fi în același timp francez și german. Toată istoria Europei este concentrată în acest fluviu al războinicilor și gânditorilor, în acest încântător val căruia Franța i se încredințează, în acest murmur adânc care face Germania să viseze”.
notă: varianta inițială a articolului a apărut în Revista „Tribuna”, „Revistă de cultură”, anul XXII, nr.543, 16-30 aprilie 2025, ”Cuvinte și secunde care au schimbat lumea”, pp.19.
