Excepționalul debut al scriitoarei venezuelene Karina Sainz Borgo ar putea părea, după titlu, o poveste melancolică de dragoste. Însă noaptea eternă semnalată pe coperta acestui roman de neuitat și profund tulburător este întunericul în care dispare umanul – bezna corupției, cruzimii și mizeriei răspândite în urma distrugerilor săvârșite de dictatură.
Karina Sainz Borgo: La Caracas va fi mereu noapte
Polirom, 2022
Trad. Alina Cantacuzino
Depănarea neliniară a poveștii înfățișează cu imagini de o forță uluitoare starea lucrurilor din Venezuela: banii devalorizați devin unitate de măsură urbanistică, „blocuri-turn de bancnote” sau „cărămizi de bancnote” fiind necesare pentru diverse achiziții de consum, lenjeria de pat se destramă de atmosfera care domină în spitale, iar în seară de aniversare rafalele de mitralieră adaugă „puncte de suspensie acelei serbări fără lumină”. Stilul narativ se distinge prin ceea ce scriitoarea evidențiază ca două trăsături naționale: frumusețe și violență, cele două fețe ale Ianusului care este Caracasul ei. „Primitor și teribil”, acesta nu este doar locul în care se desfășoară narațiunea, ci un veritabil personaj principal care pretinde o relaționare personală. Poate tocmai din acest motiv pălesc în caleidoscopul terorii scenele în care scriitoarea aduce în prim plan trăirile intime și momentele efemere. Dialogurile, deși sunt ușor schematice și ocazional improbabile, amintind de claritatea simplistă a thrillerelor, reflectă totuși pătrunzător imaginea femeii pe care dorința de a trăi o înzestrează cu creativitate: „Cum, ce fac? Mă apăr, mă lupt, ca și tine”, ripostează la întrebarea atacantului în toiul acțiunii.
Povestitoarea pătimașă se remarcă prin lirismul irezistibil al descrierilor și semnele stilistice ale educației clasice primite de la mama ei, însă comparațiile care trimit la nimfe, virgine vestale, Neptun sau la muncile lui Hercule exacerbează sentimentul absurdității din lumea zugrăvită, adâncit și de paleta formidabil de bogată a metaforelor morții utilizate de scriitoare.
Fraza de deschidere care relatează cu obiectivitate sobră înmormântarea mamei amintește de uvertura Străinului lui Camus. Însă naratoarea noastră nu surprinde absurdul vieții în sens metafizic-existențial, ci varianta lui sud-americană cât se poate de concretă și palpabilă, unde omul este incapabil să distingă între nevinovat și călău. În iadul Caracasului pare să existe un singur raport uman viabil: relația dintre mamă și fiică. Această formă a existenței este imortalizată de cantos del pilón, cântecele mamelor și văduvelor care, precum „niște catedrale cu carnea tare și pielea închisă la culoare”, strigă rugăciunea sudorii și loviturilor ca acompaniament la măcinare. Consemnând câteva dintre acestea, romanul evocă viața din Caracas pe două planuri: descrierea captivantă a evadării alternează cu firul amintirilor din copilărie din care se conturează și personalitatea curajoasă și încăpățânată a protagonistei pe care o auzim la persoana întâi. Iar din acest strat mai adânc ne apare Venezuela tamarinilor și graviolei (contrastată de copacii prezentului, din care cad sticle sparte), a plăcintei cu carne de țestoasă, a varietății preparatelor din porumb, acea Venezuelă care odinioară i-a atras pe imigranții pe ai căror urmași îi alungă acum cu cruzime.
Naratoarea noastră găsește singura modalitate de a scăpa cu viață în asumarea unei noi identități, întocmai ca protagonistul lui Serghei Lebedev din Oameni de august. În momentul în care apartamentul ei este ocupat abuziv de jefuitori și pierde totul, până și dreptul de a urla, este nevoită să se mute ilegal în locuința abandonată a vecinei și în viața acesteia. Momentul acesta declanșează metamorfoza prin care eroina jurnalistă își construiește o nouă identitate cu migală și atenție, dar și cu originalitatea profesională a unui om care trăiește din cuvinte. Încearcă să evadeze în alteritate, descotorosindu-se de identitatea ei venezueliană devenită neviabilă. Nu întâmplător, procesul în care încearcă să scape de cadavrul bietei vecine este asemănat cu eforturile nașterii.
Creativitatea cu miză existențială dobândește sensuri dramatice în momentul în care este furată inscripția de pe mormântul mamei ei, care poartă același nume cu ea, Adelaida Falcón. Înmormântarea Adelaidei Falcón marchează astfel începutul doliului atât pentru mamă și țară, cât și pentru propria persoană: „îngropând-o pe ea, îmi încheiam și eu copilăria de fiică fără copii”, aceea în care la doar zece ani se simțea deja văduvă, doamnă a soldatului-cavaler cu capul spart de gloanțe pe care l-a văzut în ziar. Observația repetitivă că ea este deja moartă nu metaforizează sentimental durerea, ci constată un fapt.
Timpul narațiunii se plasează în „sincronia cu care ne trăiam fiecare propriul infern”. În acest cadru temporal teribil, perspectiva narativă ne adâncește dezolarea: deși multiple trimiteri ne sugerează că cele relatate s-au întâmplat demult, „așa trăiam cu toții atunci”, lipsește acea îmbogățire interioară și maturizare care însoțesc de regulă procesul memoriei. Amintirile pe care „le așez grămezi” nu mai oferă refugiu pentru identitatea Adelaidei, ele apar „ca niște sughițuri ale inimii”. Descojirea trecutului nu se constituie într-un proiect de autocunoaștere, ci este mai degrabă un soi de invocare a morților. Trecutul nu poate fi asimilat, poate fi doar pus în paranteză, ca o leziune încapsulată.
Narațiunea deopotrivă vibrantă și izbitoare prin lirismul crunt mărturisește că miezul personal al vieții se află dincolo de identitățile asupra cărora lumea perfidă și violentă își rezervă un nefast drept.
