Între Praeludium și Postludium (evident în spațiul muzicii și nu altundeva… )

Rostul unei prezentări nu este nicidecum unul narativ astfel că voi încerca să subliniez prin ce anume lucrarea lui Gabriel Bebeșelea e în fapt altceva decât o înșiruire  de „11 povestiri muzicale surprinzătoare” după cum avertizează autorul în subtitlu. 

În primul rând e o surpriză modul în care un muzician, dirijor în cazul de față,  înțelege că muzica nu înseamnă doar interpretare ci poate înainte de toate cercetare, de unde și deloc întâmplătorul titlu MUSICA RICERCATA. Că e și un omagiu adus genialului Ligeti, nu încape îndoială prin chiar confesiunea lui Bebeșelea, tânărul despre care compozitorul ar putea spune cu deplină admirație szemtelenul fiatal. 

Cercetarea propusă de autor probează în primul rând o excelentă cunoaștere a terminologiei utilizate contrazicându-l parcă, însă nicidecum   cu maliție, pe Antonio Salieri cu a sa Prima la musica, puoi le parole. Dar, pentru că am atras atenția asupra acestui aspect al cercetării, „muzică cercetată și muzică „ricercartizată” explică autorul, ca latinist amator de muzică, adică nu amator, nu pot să nu subliniez că avem de-a face cu o lucrare situată între două extreme clasice. Astfel că O altfel de prefață e înainte de toate PRAELUDIUM, aspect deloc de neglijat, căci prin aceasta se poate ieși – și autorul o face – din granițele timpului sau genului. 

Fără a fi iconoclast, Gabriel Bebeșelea subliniază însă realitatea referitoare la compozitorul care l-a inspirat: „Din păcate, genialul György Ligeti, ajuns unul dintre cei mai proeminenți și importanți compozitori ai lumii, e mult prea puțin cunoscut în țara în care s-a născut”. Adică România. Pornind de la această constatare, aflăm povestirile care implică  cel puțin surprinzător Patria lui Ligeti.

Recent un foarte tânăr dirijor, poate chiar iunior față de al nostru, afirma că „muzica este perfectă dar noi nu suntem perfecți”. Ceea ce face Gabriel Bebeșelea în cele  11 în fapt mai mult decât povestiri, vine să probeze că în prezența talentului interpretativ și cercetător, se poate încerca totuși calea perfecțiunii. 

Prima dintre cele 11 povestiri stă sub semnul  incitantului termen Ligestezia, pornind de la confesiunea „sinestezică” a lui Ligeti  care când auzea sunete vedea culori, aparent nimic nou dacă ne raportăm la simbolism, doar că termenul  dirijorului nostru e un hapax admirabil . Deloc de neglijat faptul că autorul nostru accentuează  – ceea ce greu înțeleg azi unii care politizează adică încearcă să prostitueze marea muzică  (vezi o serie de interdicții penibile, stupide la adresa interpreților mai ales) – că geniul muzical nu are nimic cu cele două mari rele ale lumii moderne, naționalitatea și religia (Valery Gergiev e un caz regretabil) și conform mărturisirii lui Ligeti: „m-am născut în Transilvania ca cetățean român. Limba mea maternă este maghiara, dar nu sunt ungur veritabil pentru că sunt evreu. Sunt  un evreu asimilat, însă nici asimilat pentru că nu sunt botezat bar mitzvah.” 

Despre Simfonia sibiană  a lui Haydn doar  atât că probează fake news -urile jurnalistice încă dinainte de 89. 

Aflăm apoi despre un Te Deum la Iași în 1789, cu  desigur surprinzătoare informații.

Ca dirijor, Gabriel nu poate trece peste memorabila furie  beethoveniană la aflarea  veștii imperializării lui Napoleon: „așadar, nu este decât un muritor de rând. Iar acum va călca în picioare toate drepturile omului, își va satisface doar ambiția; acum se va crede superior tuturor oamenilor, devenind un tiran”. De remarcat că naivitatea civică despre drepturile omului atât de trâmbițate azi, nu e nicidecum nouă, dar și că – subliniam nu demult într-o Duminică muzicală purificatoare, –  puritatea geniului devine eroare atunci când  (se) dedică unui individ politic. 

La fel de incitant surprinzător e și termenul  Brahmsilvania, probând încă o dată că autorul nostru e ludic nu doar cu sunetele ci și cu vocalele și consoanele și o face admirabil. Trebuie citit… 

Povestea despre Enescu stă sub semnul admirației exprimate de Ravel: „George a fost geniul generației noastre”. Ca atare și ceea ce a aparținut lui Enescu face parte din tezaurul Țării, trimis la Moscova. Ca atare, parafrazând vorba latină, Historia est mater … ricercata. Nu știm cât de util…

Involuntar însă, sau nu tocmai, autorul mă trimite iarăși la „ai mei”, în măsura în care își încheie cercetările tot clasic adică nu cu o postfață ci cu Postludium .  Altfel spus, așa cum sugeram din titlul acestor rânduri, Gabriel Bebeșelea ne prezintă un mirabil excurs între două capete clasice astfel încât de la un preludiu al cuvintelor explicative, ne duce ludic, jucându-se cu verbele și istoria necunoscută, la un necesar și binemeritat postludiu. 

Spre a nu lăsa însă vreo nelămurire legată de cele spuse la început în legătură cu perfecțiunea, specific următoarele: în credința clasică, romană adică, 10 era perfecțiunea; credincioșii ofereau zeilor decima ova, tot al zecelea ou, nu și găinile. Dar Bebeșelea vine cu  ligetianul 11 ceea ce mă face să suspicionez că totuși în muzică 10 poate fi depășit tocmai pentru că ea,  muzica este perfectă. În acest caz maestrul respectă etimologia lui magister, adică ter magis, de trei ori mare. 

Nu pot afirma decât că tânărul maestru a reușit să îmbine perfect cercetarea cu muzica. Și Ligeti  l-ar  citi cu plăcere. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *