A învinge…

cum bine arată și DEX, adică a-l înfrânge pe adversar, a birui, a stăpâni o dorință, duce la verbul latinesc vincere prefixat cu în (din in). În atmosfera olimpică pariziană este cuvântul rostit cu cea mai mare împlinire căci,  spune și un frumos cântec „învingătorul ia totul”. Dar și învingerile, biruințele pot avea mai multe fațete. Cronicarul nostru, conștient cât e de greu să faci lumină când e vorba de trecutul neamului, își ia … condeiul în dinți căci „biruit-au gândul”. Păcat că nu se întâmplă și azi la fel…

Superlativi absolut admirabili, învingătorii sportivi ai zilelor olimpice ale căror victorii sunt expresia stăpânirii de sine în primul rând, apoi a celor  cu care con-cură, probând încă o dată con-vingerea părinților întrecerilor sportive deschise tuturor și nu unui singur popor:  sibi imperare maximum imperium est, adică suprema putere este să-ți poruncești ție însuți. În acest context și nu numai, e de reținut expresia vincere iram, (a-și stăpâni mânia, ura)  asupra căreia atrage atenția încă Horatius. 

Poetul roman se referea mai indirect și la atmosfera electorală de atunci, cu nimic diferită azi; învingerea propriei mânii, a urii față de adversari e de luat în seamă în primul rând de către învingătorii în alegeri. Mai precis e de dorit să te mulțumești cu victoria și să începi prin a-ți înfrâna ura față de perdanți, foștii adversari. Horațian judecând, dacă învingătorii medaliați își ascultă cu demnitate imnul național  (fie și al nu știm câtelea  ca  în cazul nostru, dar învingătorul contează), victoria electorală e de dorit să fie urmată de echilibrul social, chiar și politic. 

Regretabil dar eleganța sportivă nu caracterizează politicul, dimpotrivă, astfel că volens nolens ne întoarcem la avertismentul lansat de Tacitus tocmai în legătură cu învingătorii: Cei ajunși sus nu uită și nu iartă niciodată ofensele care le-au fost aduse în trecut.

În fine, o ipostază nedorită a învingătorului, însă de luat în seamă este când acesta are hormoni pe creier, dorindu-și și mândra și draga; caz tipic e Radames, întors din luptă învingător după cum i s-a și urat la plecare, Ritorna vincitor!, perdant total însă în final. Realismul verdian nu poate fi contrazis.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *