Nu pierd timpul și în zorii zilei de 24 iulie 1950, împreună cu prietenul meu Camillo Barzaghi din Monza, trec peste marea crevasă de la marginea ghețarului pentru a aborda stânca peretelui estic al lui Grand Capucin. Atacăm drept în sus prin marea fisură centrală, ale cărei dificultăți, așa cum prevăzuserăm, se dovedesc imediat a fi importante. E cea mai impresionantă ambianță pe care am cunoscut-o până în această zi, iar faptul de a ne afla aici, suspendați e suficient ca să ne sperie. De ieri după-amiază trăiesc în această stare de spirit epuizantă, născută chiar în clipa în care am venit în explorare la poalele lui Grand Capucin. Acolo ne-a parvenit croncănitul ascuțit și îndepărtat al unei stăncuțe-alpine, pe care nu am reușit totuși să o vedem. Abandonaserăm deja ideea de a o dibui când, uitându-ne în sus pentru a studia ruta, am văzut un mic punct negru învârtindu-se sub primul dintre marile tavane. Musculița aceea era, bineînțeles, stăncuța noastră de negăsit care se învârtea în cerc la cel mult o treime din înălțimea peretelui. Imaginea aceasta, ca element de comparație, ne-a fost suficientă pentru a evalua adevăratele dimensiuni ale unei asemenea fețe, care ne-a apărut atunci mult mai vastă și mult mai puțin la îndemână decât crezuserăm la prima vedere. Această descoperire ne-a sporit, evident, respectul pentru Grand Capucin și tocmai de aceea astăzi îl atacăm cu mai multă teamă.
De-abia am urcat câteva zeci de metri că începe o serie de vijelii și de ninsori care vor dura o zi și jumătate, obligându-ne să coborâm repede în rapel. Ca și cum bivuacul din noaptea precedentă nu ne-a fost de ajuns, odată întorși pe ghețar, mai petrecem o noapte sub cerul liber pe Col des Flambeaux la poale, la doar cinci minute de refugiul Torino. Întâi pentru că cerul a redevenit senin, iar luna strălucește printre stele într-un peisaj ireal; și apoi pentru că suntem lefteri.
Douăzeci de zile mai târziu, pe 13 august, sunt înapoi la poalele lui Grand Capucin, de astă dată cu torinezul Luciano Ghigo. Este în mod clar o vară cu vijelii, iar pesimismul nostru inițial își găsește justificarea în aceeași seară: abia ne-am instalat pentru bivuac și începe să ningă cu fulgi mari, fără pic de vânt. Nici de data asta plecarea nu e deloc încurajatoare, totuși suntem bine instalați sub o mare surplombă, într-un fel de grotă. Din acest loc încep cu adevărat problemele feței estice.
„Soarele, ajuns acum aproape de zenit, făcuse ca aerul să fie sufocant în acea zi de august pe Mer de Glace12, iar atenția mea era monopolizată de mult râvnita șa Col du Géant, unde aveam impresia că nu o să mai ajung niciodată. Doborât de căldură, înaintam cu mare efort pe zăpada orbitoare; și poate că nici nu aș fi aruncat vreo privire la peisajul care mă înconjura dacă nu aș fi fost dintr-odată scuturat de un vuiet teribil: o enormă prăbușire de gheață și stânci care alunecau pe un culoar întunecat de pe Mont Blanc du Tacul.
Se lăsase iar liniștea, dar privirea îmi era fixată în continuare pe acel ansamblu de piscuri de unde se detașa, dominând decorul, un superb pilier roșu. Verticalitatea sa era absolută, tulburătoare; numai cât te imaginai suspendat acolo sus, mai că te apuca amețeala. Îmi amintesc că unul dintre primele mele gânduri a fost dacă îndrăznise vreodată cineva să escaladeze acel perete, al cărui nume încă nu îl știam. Era pentru prima oară când mă găseam în acea zonă din Mont Blanc.
Au trecut mai multe luni, apoi într-o zi un prieten mi-a vorbit despre o mare problemă din domeniul alpinismului, încă nerezolvată. Descrierile sale coincideau întru totul cu magnificul pilier roșu care îmi înflăcărase atât de mult imaginația în acea zi de caniculă din vara lui 1949.
Astfel am făcut cunoștință cu Grand Capucin și formidabilul său perete estic.
Lucrul m-a fascinat imediat în cel mai înalt grad. Visam să ating un vârf pe o rută absolut personală, voită și trasată doar de imaginația mea, chiar dacă trebuia să am un partener de coardă. Nu trăisem emoția de a mă măsura cu un mare perete încă neatins de om, iar acum aveam o ocazie care nu trebuia irosită.
