Soarele de sub linia orizontului

S-a făcut seară. Orele curg mai încet. E cald și au apărut țânțarii tigru. Asian tiger mosquito. Înțeapă al naibii de rău. De la o vreme el nu o mai mușcă – cu delicatețe – de umăr. Ea stă și acum cu spatele. De o săptămână și ceva. Nu are vreo explicație. Așa a fost să fie. În inimă, senzație de monotonie și plictis. Să vină vara mai repede, se gândi ea. Vara e pentru fericire. Pentru o femeie e important să fie la loc de cinste în inima unui bărbat și să simtă că lângă el nu i se poate întâmpla nimic rău.

Au străbătut împreună Calea Victoriei, ea vorbea despre societatea aiurită, temerile ei legate de viitor, reduceri la magazinul preferat de pantofi. El o asculta cu răbdare și cu zâmbetul în colțul gurii, acolo unde începe barba. Are o barbă de lumber contemporan. Clădirile micului Paris sunt terne în partea de sus și vesele la nivelul străzii. Cozi mari la înghețată și trotinete care-ți vâjâie pe la ureche. Forfota orașului la ceas de seară, o combinație de optimism și amăgire. Cei doi s-au așezat pe-o bancă să mânânce din înghețatele îndesate în pahare de carton reciclabil.

• Ah, vanitatea! ridică ea vocea.
• În afară de o iubire, poate de o mare iubire, restul sunt tribulații. Cine spune că e în căutarea altui lucru, minte. Crezi că ești în căutarea marelui adevăr al vieții când de fapt tu vrei să fii iubit. Simplu. Restul e bla, bla.  

El o atinse ușor pe umăr. Ea rămase neclintită ca o statuie. De la o vreme era mai rece, distantă. Pielea ei era ca marmura de Carrara cu vinișoare fine. O carne translucidă cum rar poți întâlni într-o viață. O viață de om. Se spune: o viață avem. Nu e așa. În fine. Avem o viață mult mai mare din care trăim acum o frântură miraculoasă.

• Nu-i simplu, îi zise el. Poate la început pare simplu. Îndrăgostirea e ca o perdea de duș, fină, acoperă ce nu vrei să se vadă, ascunde, menține aburul. Apa curge încontinuu peste cei doi. Chiar dacă mor de sete oamenii în altă parte a lumii sau seacă lacuri uriașe sau mări întregi și dispar balenele, leviatanii. Îndrăgostiților nu le pasă, ei au ceva de făcut. Apoi vine fața de masă. Cu programul aferent. Dimineață, prânz și seara. Ce? Sexul? Nu numai. Despre organizare e vorba. Și despre rutină. După aceea urmează cuvertura. Măreața și impunătoarea cuvertură se așterne ca o matroană peste cearșafurile care erau odinioară umezite de fluidele amorului, când ei se iubeau înainte de răsăritul soarelui fără inhibiții. Nu aveau pe atunci frâne, blocaje. Pe urmă vine draperia groasă care închide gura ei sau a lui, o astupă cu metraje din catifea pline de praf și de musculițe moarte. Cei doi amanți au uitat să-și mai ceară, implore, pretindă, ordone, capriciile lor sexuale. Draperiei i se mai spune și „Cortina”. Ca la un spectacol unde ai uitat replicile și spectatorii fluieră apoi pleacă. La final e covorul „persan” ros de molii al uitării totale. 
• Ce-i cu tine!? și-a încrucișat ea brațele. Despre cine vorbești? Ce tot îndrugi acolo? Ce covor…!?
• Persan.
• Oamenii caută să fie iubiți, mai precis, să fie siguri că cineva îi iubește, nimic altceva.
• Ți s-a topit înghețata.

Totul a reînceput tot într-o zi de vară. Strada plină de vârtejuri. Vântul de dinaintea furtunii anunțate de dimineață la meteo ridica resturile aruncate pe stradă de inconștienții orașului. Praf în gură și în ochi. În mintea femeii, melodia cântată de Carla’s Dreams, Până la sânge. Ochii calzi, inima uscată. Grăbise pasul să nu întârzie la serviciu. Strada destul de goală. Un bărbat de la o terasă o privește scurt, adânc. Fumează și bea cafea și învârte un șirag de mătănii. Ochii lui negri o urmăresc cu discreție. Ca un beduin care își supraveghează în tăcere și cu atenție, cu mare atenție, membrii familiei ca să nu fie înghițiti de furtunile de nisip.

Orele zilei nu seamănă cu orele serii. Dimineața e o prezență. Crepusculul e o lumină de trecere. Soarele de la miezul nopții polare nu se ridică deasupra liniei orizontului. Dar, nevăzut, luminează și îmbrățișează lumea. Ca omul care se ridică deasupra condiției sale de muritor, în tăcere, în tăcere deplină.

CREDIT FOTO: RĂZVAN LAZĂR

Vara e pentru fericire. Noaptea e pentru amor și somn, ziua pentru muncă, pentru relaxat nervii, conversat vrute și nevrute și eventual pregătiri pentru noaptea de amor și de somn. Vara e pentru fericire și la cei singuri. Ei pot dormi cu geamul deschis sau închis și se pot gândi la ce vor. Chiar și cu voce tare. 

În ziua aceea Miranda ieșise, așa cum făcea în toate zilele, în pauza de prânz. Lucra într-un birou ca atâtea alte birouri, o muncă de rutină. Nu-i plăcea dar nici nu-i displăcea. Vara are început, mijloc și final. Evident, se gândi ea numărând vitrinele nou apărute pe strada unde e biroul. Ce viață duc cei care nu muncesc dar au bani destui să-și facă poftele! Mașini, case, vacanțe exotice. O vitrină nouă, înaltă, aranjată impecabil, o oglindește pe Miranda. Obrajii ei pufoși sunt proiectați pe un superb cardigan de vară, de culoarea piersicii. Mango al nostru, cum spunea colega ei Miruna. Evident că e al nostru, chicotea Miranda, românii au variante proprii pentru orice pe lumea asta. Nu i-a mai amintit și de faza cu dacii și tunelurile ca să n-o supere pe înflăcărata ei colegă. Subiectele legate de patrie erau la ordinea zilei și Miruna le trata cu seriozitate și multă responsabilitate. 

Sunt atâtea subiecte sensibile, se gândi Miranda în timp ce-și aranja poalele rochiei oglindindu-se în vitrină. Religia, mama singură, avortul, tatuajele în zone intime, al treilea val feminist, apocalipsa iminentă, traficul de droguri, războiul din vecini (oricare vecini). Un bol cu multe bilețele, toate câștigătoare de bârfe, zvonuri, clișee de gândire, ponegriri, clevetiri, fake news, denigrare, blasfemie, ipocrizie. 

Rochia îi venea bine. Miranda zâmbi mulțumită. Își dorise o rochie cu flori în stil englezesc, să semene cu un personaj feminin din romanele lui Jane Austen. Scriitoarea ei preferată. Cea care și-a câștigat faima după moarte. Miranda se revoltă adesea la gândul că femeile au un destin strâmb și că sunt nevoite să practice munca & rugăciunea foarte des pentru a nu o lua razna. În romanul Rațiune și simțire, Jane Austen spune prin gura personajului Elinor Dashwood: „cel mai rău și cel mai iremediabil dintre toate relele, o legătură pe viață cu un bărbat nepotrivit.”

Rochia îi stătea bine, chiar foarte bine. Se uită la ceas, era târziu. Vlad, șeful ei, o s-o privească iar strâmb când se strecoară în birou după pauza prelungită. Vlad are oribilul obicei de a ridica antebrațul și de a se uita la ceasul demodat care oricum nu mai mergea. Miruna cu dacii ei liberi s-a luat de el pentru tactica asta pasiv-agresivă. I-a spus că dacii erau foarte înțelegători cu femeile, le acordau libertate de mișcare și de gândire, erau un soi de feminiști avant la lettre. Adică erau și inventatorii acestui curent de opinie și atitudine, ajuns acum la apogeu.

Miranda își cumpără un fir de trandafir. Ghereta plină cu flori e păzită cu un zâmbet larg de Safta, florăreasa. Trandafirul e de data aceasta alb. Vine din Africa de Sud. O altă Safta a fost pictată de Ștefan Luchian, tabloul a fost împușcat la Revoluție, florăreasa a fost rănită deasupra sânului și sub claviculă, îi spuse Miranda. Biata Safta își strânse bluza la piept, ridică din umeri și îi oferi cadou o garoafă. 

Femeile se exprimă deseori în cuvinte cu două sensuri, ca o sabie cu două tăișuri. Cu un trandafir alb și o garoafă roșie, Miranda se strecură în birou. Vlad ridică antebrațul sub privirea atentă a Mirunei. Se apropie ora cinci, demonul amiezii e la pândă. Cele două femei sunt nevoite să se afunde în hârtiile la care lucrau, de teamă ca plictiseala să nu le doboare. 

Miruna grăbi pasul. Miranda o luă la dreapta spre parcul cu fântâni arteziene. Ce poate fi mai plăcut seara decât să auzi un susur de apă și să te bucuri de răcoare? Cu trandafirul și garoafa, Miranda se așeză pe-o bancă. 

El o atinse ușor pe umăr. Miranda tresări. În lumina crepusculară el semăna bine cu cel pe care-l cunoscuse mai demult. Prima lor întâlnire. Pe bancă, tot cu înghețată. Bărbatul se înclină, ca și cum ar fi văzut-o pentru întâia oară, apoi îi ceru voie să se așeze lângă ea. Avea două pahare cu înghețată în mâna dreaptă, pe unul i-l întinse ei. Miranda primi cu oarecare reținere, puse florile pe genunchi și se apucă tacticoasă să mânânce. Bărbatul se uită la cele două flori și zâmbi.

• Două flori nu-s una, zise el.
• Am făcut și eu ce am putut.
• Ha ha, e în regulă, zâmbi el.
• Mda.
• Când se usucă, toate florile fac la fel. Kaboom! 
• Parcă v-am mai văzut undeva.
• Există cel puțin două variante. Kaboom și kaboom.
• Cred că vă plictisiți foarte tare.
• Serile mai ales.
• Parcă ne-am mai întâlnit.
• Prima oară v-am adus o garoafă roșie, ca cea pe care o țineți pe coapse. Aia trebuie să fie acum foarte Kaboom, risipită pe covorul persan ros de molii.
• Mda.
• Nu trebuie să adăugați nimic, mâncați-vă înghețata. Topită nu mai e bună.

O mai atinse încă o dată pe umăr, ușor, foarte ușor de data asta, ca un început de mângâiere. Un reînceput.