În traducerea elegantă şi precisă a Marinei Vazaca, biografia lui Dostoievski scrisă de Henry Troyat are subtilitatea unui roman. În centrul acestei naraţiuni ample se află cel care a vrut să fie nu doar un artist, ci şi un profet. Dincolo de viziunile şi de fantasmele sale se află o anumită viziune despre om, umanitate şi despre Rusia. Tragedia destinului său modelează acest parcurs iniţiatic.
Dostoievski este, iar cartea lui Troyat o confirmă, o fiinţă scindată şi nefericită. În el coexistă mai multe ipostaze care se dispută şi dialoghează, dramatic. Există,mai întâi de toate, primul Dostoievski, cel care moare o dată cu execuţia simulată şi cu condamnarea la muncă silnică. Există un al doilea Dostoievski , cel care se reinventează, graţie unei revelaţii mesianice în care creştinismul filetist se îmbină cu naţionalismul rus. Şi există, în fine, un ultim Dostoievski confruntat cu proprii săi demoni, tentat de ruletă, de propria ruină şi torturat de atacurile crizelor epilepice.
Aceste fiinţe se regăsesc în cadrele unei singure vieţi, iar tensiunile şi paradoxurile operei sunt şi cele ale biografiei sale. Mantia profetului, spre a relua titlul unuia dintre volumele monumentalei sinteze a lui Joseph Frank, se aşează pe umerii unei creaturi fragile şi neliniştite, capabile nu doar de ataşamente profunde, ci şi de uri teribile şi neîmpăcate.
Epoca vieţii sale este cea în care literatura rusă devine cu adevărat canonică şi universală. Contemporan cu Goncearov, cu Turgheniev şi cu Tolstoi, Dostoievski participă la un moment de interogaţie cultural şi identitar. Mai mult decât la alţii, condiţia rusă se află în miezul obsesiilor sale : chiar şi când se află în exil, el are în Rusia o cămaşă a lui Nessus de care nu se poate despărţi. Rusia este flacăra care îi devoră existenţa creatoare.
Ostilitatea împlacabilă faţă de Turgheniev, ( portretizat grotesc în pomposul Karmazinov din “Demonii” ) traduce antipatia faţă de o altă Rusie, una ce refuză vigoarea lui profetică. Turgheniev devine imaginea însăşi a rătăcirii cosmopolite ce îl îndepărtează pe artistul rus de rădăcinile sale. Liberalismul sceptic al lui Turgheniev este denunţat ca trădare intelectuală. Liberalii ruşi sunt părinţii nihiliştilor. Verhovenski-tatăl este caricatura lui Timofei Granovski : iată o altă alegere simbolică.
Recitit de Mihail Bahtin sub semnul dialogului şi al polifoniei, Dostoievski acordă ficţiunii calitatea de purtător a unui mesaj. Textele sale sunt din ce în ce mai dedicate acestei vocaţii paideice. Scrisul său visează să elibereze potenţialul sacru al poporului rus, cel care va aduce omenirii salvarea. Ideile pătrund în text şi dăruiesc acestuia o forţă vulcanică. Poporul teofor îşi află în el un herald şi un apărător devotat.
Prin Stavroghin şi Kirillov, ca şi prin Ivan Karamazov, romanele sale anunţă o vârstă a absurdului: fascinaţia camusiană pentru Dostoievski trece prin această intimitate cu neliniştea existenţială şi cu vecinătatea abisului. Modernitatea lui Dostoievski este modernitatea căutărilor care nu îşi mai află răspuns . Secolul raţiunii ajunge, prin paginile sale, la un capăt de drum.
În momentele de final în care rosteşte discursul despre Puşkin, scena lui Dostoievski este Rusia însăşi. Aura de proroc îl învăluie şi aceasta este apoteoza sa. Ideologul are, în cele din urmă, tribuna la care visa. Recitirea lui Puşkin este un manifest al excepţionalismului rus, un elogiu adus geniului naţional. Diversitatea paradoxală şi contradictorie a lui Puşkin ( fascinantă pentru Vladimir Nabokov ) este redusă la invariant. Puşkin al lui Dostoievski este soclul unui profet.
Dostoievski este toate acestea şi încă mai mult. Complexitatea sa simfonică şi rigoarea lui vizionară se află alături,în edificiul operei sale. Mesianismul îşi capătă vocea care anunţă rătăcirile tragice de mai târziu. Îndoiala creatoare coexistă cu speranţa absolută în geniul poporului necorupt : în figura sa simte, întreagă, strălucirea de meduză a fervorii utopice ruse.
