La reprezentanța diplomatică rusă Tudor a intrat în contact cu propaganda eliberării ortodocșilor de sub dominația otomană, devenită acum mult mai credibilă odată cu smulgerea Basarabiei dintre teritoriile sultanului, în 1812. Căci, pe atunci, cel puțin la București nu era încă limpede că fusese vorba de o anexare de natură să diminueze considerabil drepturile românilor în comparație cu cele deținute în ordinea politică otomană, iar pe termen lung să ducă la rusificarea completă a provinciei. Ca atare, mai ales dacă avea să contribuie în mod decisiv la așteptata schimbare de stăpân din Valahia, olteanul putea spera să obțină o poziție politică înaltă în noul regim. Iar nădejdea sa era întărită și de eteriștii care, pentru a‑l atrage trup și suflet de partea lor, îi promiteau, după cum ne asigură postelnicul Moldovei, Iacovache Rizo, că aveau „să îl facă să se așeze pe tronul lui Decebal“. Prin urmare, slugerul a acceptat, așa cum am văzut, cererea lor de a‑și mobiliza vechii camarazi de arme și de a‑și răscula compatrioții. Mai ales că pe 15 ianuarie 1821 a primit, la cerere, și un act în acest sens semnat de trei dintre cei mai de seamă boieri ai țării (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghika și Barbu Văcărescu), care îl însărcinau „să rădice norodul cu arme“, angajându‑se prin jurământ solemn „pe numele marelui și unuia adevărat Dumnezeu“ să-i ofere tot sprijinul lor „cu mijloacele folositoare și cuviincioase“ „spre obștescul folos“ în primul rând al „neamului creștinesc“ – sau, altfel spus, al grecilor, bulgarilor, sârbilor, albanezilor etc. – și abia apoi al „patriei“. Nici veliții boieri, nici eteriștii nu își imaginau însă că „prostul și grosul pandur Tudor“ nu avea de gând să se mulțumească cu statutul de simplă unealtă în mâinile lor („să urmezi precum ești povățuit“; Iordache Olimpiotul „i‑a trasat un plan de operații preliminare pentru a răscula Valahia“) și, în consecință, nu avea să le îndeplinească ordinele decât în măsura în care acestea serveau și intereselor lui.
Până una‑alta însă, cum pe la mijlocul lui ianuarie între cele trei părți domnea deplina armonie, după o ultimă vizită la consulatul rusesc Tudor a plecat în mare taină înspre Oltenia, în noaptea de 18 spre 19 ale lunii, în tovărășia a doar câteva zeci de oșteni. Cum misiunea sa fusese pregătită cu luare aminte din timp, s‑a putut deplasa cu o viteză remarcabilă pe ruta București – Pitești – Budești – Ocnele Mari – Brădiceni– Târgu Jiu, unde l‑a arestat pe ispravnicul Dinică Oteteleșanu, obligându‑l să pună la dispoziția răsculaților cantități considerabile de alimente, pentru a ajunge în cele din urmă la mănăstirea Tismana. În apropierea ei, pe câmpia de la Padeș, Tudor a dat pe 23 ianuarie citire proclamației sale revoluționare prin care îndemna „tot norodul omenesc din București și din celelalte orașe și sate ale Țării Rumânești“, „veri de ce neam“, să ia în mâini arme sau măcar „furci de fier“ și lănci și să i se alăture, constituind o „mare Adunare“ „orânduită pentru binele și folosul a toată țara“ în scopul „pierderii căpeteniilor rele“, atât „bisăricești, cât și politicești“, vinovate de a‑I fi ținut pe locuitori în robie și a le fi „supt sângele“. Firește acești „tirani“ urmau să‑și piardă nu doar viața, ci și „averile rău agonisite“, ce se cuvenea „să să jărtfească“ „pentru folosul de obște“, în vreme ce bunurile boierilor „făgăduiți“, ori ale oricui altcuiva, „neguțător, oroșan sau țăran“, nu trebuiau atinse nici „măcar de un grăunți“. Notabil este faptul că, dincolo de satisfacția de a lua parte la linșarea unora dintre fruntașii țării, Tudor avea grijă să nu le promită oropsiților sorții absolut nici o măsură concretă pentru îmbunătățirea vieții lor. Poate tocmai pentru că scopul mișcării sale nu era neapărat social, așa cum lasă să se înțeleagă proclamația de la Padeș. Lipsește, de asemenea, orice referință la eliberarea de sub stăpânirea otomană. Ba chiar sultanul este prezentat nu doar drept un părinte binevoitor dornic ca supușii săi să ducă o viață îmbelșugată („prea puternicul nostru împărat voiește ca noi […] să trăim bine“), ci chiar ca „veichilul lui Dumnezău“ pe pământ. Căci Tudor înțelegea foarte bine că pe valahii de rând nu-I deranja atât stăpânirea otomană, cât împilarea din partea boierilor și a perceptorilor de impozite. Prin urmare, în chiar aceeași zi de 23 ianuarie, a expediat la Poartă un arz de protest împotriva abuzurilor săvârșite deopotrivă de „pământenii boieri“ și de cei „du pe vremuri trimișii domni și otcârmuitori acestui norod de Dumnezeu păzit“, în care solicita trimiterea în Valahia a unui „om împărătesc – nu de legea noastră – ca să cerceteză și să vază jalneca stare a țării și să ni se facă îndreptare și orânduială, ca să lipsască jafurile“. Este fără îndoială o dovadă că Tudor acționa deja complet autonom față de eteriști, interesați doar de dezrobirea de sub turci.
