Am citit cândva un articol scris de jurnalistul Ion Cristoiu, prilejuit de întâlnirea pe care el a avut-o în satul natal cu copiii de la şcoală. Gazetarul este un nume în presa românească pe care o slujeşte cu abnegaţie de zeci de ani. Părerile sale în zona politică nu sunt niciodată comode, mereu este cârcotaş, în răspăr faţă de curentul general de opinii din societate.
O chestiune din materialul respectiv mi-a atras atenţia în mod deosebit. Întrebaţi ce vor să fie când vor fi mari, copiii au răspuns cu inocenţă că „vor să fie bogaţi’’. Pornind de la acest răspuns, ziaristul lua în discuţie „orizontul de aşteptare’’ al societăţii noastre, speranţele pe care şi le pun copiii şi tinerii în viitor – observând ce fac cei mari – şi, mai ales, ce modele şi-ar dori aceştia să urmeze.
Dacă bogăţia ca ţintă este un ideal demn, care merită toate sacrificiile cuiva, lucrurile sunt simple. Observi cum poţi să obţii profit, investeşti în zone cu potenţial, chiar dacă este vorba să produci chibrituri, fripturi, pantofi-sport sau motoare de avion. Presupunem că reuşeşti, câştigi, strângi o sumă cu nişte multe zerouri şi te cocoţezi undeva spre vârful piramidei sociale, având drept unic criteriu mărimea contului din bancă. Astfel te-ai împlinit ca om, eşti realizat. Aşa să fie? Este suficient să ai bani cu care poţi să cumperi unele-altele şi gata, dacă ai avion, yaht, vilă etc, nu-ţi mai trebuie nimic altceva?
Baza formării oricărei personalităţi o reprezintă şcoala. Experienţa umană, acumulată în timp este transferată vârstelor tinere prin ceea ce este cunoscut în toată lumea drept ,,sistem de educaţie’’. Ce învăţăm însă în şcoală? Ne trebuie toate cunoştinţele cu care suntem întâmpinaţi la clasă? De răspunsul pe care îl dăm acestei întrebări depinde modelul uman către care tindem.
Foarte multe persoane spun că şcoala ne învaţă o mulţime de lucruri de care nu avem nevoie în viaţă. Un fost preşedinte se întreba, neavând alt subiect mai bun de reflecţie, cam aşa: ,,La ce foloseşte să învăţăm, la ştiinţele naturii, despre păpădie?’’ La ce ne foloseşte nouă păpădia? Dacă orizontul cultural al acelui ins ar fi fost un pic mai larg, ar fi ştiut că păpădia este simbolul uneia dintre cele mai prestigioase colecţii culturale care, la francezi, o reprezintă „Dicţionarele Larousse’’, preocupare care vine din Iluminism, de câteva sute bune de ani. Formula care însoţeşte imaginea stilizată a unei păpădii, prezentă pe pagina de gardă a oricărui dicţionar, este ,,Je sème à tout vent’’, adică, aşa cum vântul răspândeşte seminţele de păpădie peste tot, aşa şi cunoştinţele acumulate în acele lucrări enciclopedice sunt dăruite cu generozitate tuturor oamenilor, pentru a şti.
În filmul din 1936, cu puternice accente ironice, numit ,,Timpuri noi’’, actorul Charlie Chaplin interpreta rolul unui muncitor devenit pur şi simplu un robot care, strângând şuruburi cu o cheie la o bandă de asamblare, continuă să facă mişcările tehnice respective şi în afara programului de la fabrică. Omul, prins într-un anume angrenaj, se depersonalizează, devine doar un executant, o simplă piesă, un şurub. Stricta specializare într-un domeniu nu este deloc cel mai bun lucru. Adică, dacă sunt electrician şi montez prize şi fasunguri, mai are rost să ştiu cine au fost Michelangelo Buonarotti sau Beethoven, cu muzica lui imposibilă?
A învăţa presupune şi orientarea către o profesie prin care oricine să-şi poată asigura un venit, o sursă de existenţă. Filmul făcut după romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni’’ al lui Marin Preda conţine o secvenţă memorabilă. Deţinuţii, condamnaţi politic majoritatea, sunt persoane cu multă carte, dar care învaţă în detenţie să confecţioneze coşuri din nuiele. Gardianul care îi supraveghează le explică de ce trebuie să ştie o meserie. Unii condamnaţi fuseseră miniştri, ofiţeri superiori, Victor Petrini profesor de filozofie la Universitate. Li se spune cu fermitate ce rost are să împletească acele nuiele: pentru ca fiecare să îşi poată hrăni familia şi ,,pe sine’’. Acest ,,pe sine’’, spus de Ştefan Iordache, are un haz nebun, dar este râsul tragic, al omului pedepsit pe nedrept în acele vremuri, doar pentru o simplă bănuială…
Schimbările din societatea noastră de după 1989 au dus la reorientarea tineretului către profesii de constrângere asumată, cum ar fi poliţia, jandarmii, pompierii, iar armata mai la urmă. Asemenea profesii presupun un loc de muncă asigurat, bine plătit şi nu foarte obositor, cu mici excepţii. Unii poliţişti, jandarmi, pompieri, chiar intervin în situaţii grele, cu un grad ridicat de pericol. Alţii însă caută locuri călduţe pe la birouri, ,,la scuteală’’, cum se spune. E amuzant să vezi cum echipaje bine dotate coboară pisici din copaci, scot căţei din gropi sau vaci şi cai din canale. Iar pe lângă militarii de care vorbeam mai sus trăieşte o a doua armată, pentru că ei trebuie număraţi, pontaţi, salarizaţi, poate şi hrăniţi, n-am idee. Adică la pompieri lucrează şi persoane care n-au pus niciodată mâna pe tulumbă, nici nu ştiu ce e aia…
Pentru a avea profesiile de mai sus, e nevoie de trecut un examen de admitere cu multă concurenţă. Probele de aptitudini sportive sunt cruciale: viteză, rezistenţă etc. Tineri care au alergat foarte rapid şi au făcut faţă dificultăţii unei curse de rezistenţă vor fi întâlniţi mai târziu la postul de control de la poarta unei instituţii care trebuie apărată straşnic: prefectură, finanţe, primărie, Arhivele statului etc. Atâta efort pentru a nu face mai nimic în viitor.
Am asistat, fără voie, la o scenă de teatru absurd, pur şi simplu, nu cu multă vreme în urmă. Făceam parte dintr-o echipă care trebuia să ducă târziu în noapte saci cu documente de la o secţie de votare la un birou de centralizare. Din stradă, până la uşa biroului respectiv, cam 50m, de-o parte şi de alta a unei alei în coborâre, erau cel puţin 12 poliţişti, în mare misiune de pază. Noi am luat sacii pe care-i aveam şi i-am dus pe rând înăuntru urmând să aşteptăm afară să fie încheiate formalităţile de predare. Colegii au plecat acasă, am mai rămas eu. A durat ceva timp şi am avut ocazia să asist la ce urmează. Veniseră să predea sacii două doamne mărunţele şi s-au căznit cu greutăţile acelea destul de mult, trecând printre onor poliţiştii care, fiind în misiune, nu s-au deranjat să întindă mâna să le ajute. Mi-a venit să strig ,,Glorie Poliţiei Române!’’, impresionat neplăcut de acea nepăsare, camuflată în ceea ce se cheamă ,,consemn’’. Ar fi avut vreun rost atitudinea mea? N-ar fi avut? N-am idee. Observ doar că oamenii aceia în uniformă au procedat precum un preot şi un levit care „au trecut pe alăturea” şi l-au lăsat jos pe un semen al lor, căzut între tâlhari. „Samariteanul milostiv”(Noul Testament, Luca, 10, 30-37) l-a ridicat pe rănit, l-a pus pe animalul său şi l-a dat în îngrijire. Iar Isus, vorbind despre iubirea aproapelui, a spus celui căruia i se adresa: „Du-te şi fă şi tu la fel.”
Vorbeam pe la începutul acestui material despre stricta specializare a cuiva, despre faptul că mulţi se întreabă ce rost are pentru cineva să ştie una şi alta. Şi mai ales ce rost are să citeşti cărţi, pentru că mulţi oameni nu au făcut şi nu fac asta şi trăiesc bine mersi. Într-o poezie numită ,,Rânduieli’’, de Marin Sorescu, un personaj, nea Mărin al lui moşu’ Pătru, o întreabă aşa pe consăteanca lui, Măria Bălii: ,,Cât fac, fă, nouă or opt? Care e, fă, capitala Portugaliei?’’ Femeia nu răspunde, nu ştie, dar pentru ea n-au nici cea mai mică importanţă răspunsurile la aceste întrebări. Ea are altele pe cap, cu mult mai serioase decât aiurelile de la şcoală…
Într-o minunată poezie de Rudyard Kipling acesta vorbeşte despre puterea, dar şi nevoia omului de ,,a învăţa de la toate’’: Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,/ Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,/ Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei/ Şi du-te la furnică să vezi povara ei,/ Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea…
Pentru a încheia aceste observaţii cu o legătură de înţeles cu titlul tabletei, căci, acolo unde a fost aprins focul e nevoie întotdeauna de cineva care să-l şi stingă, voi nota câteva versuri dintr-o doină de înstrăinare pe care o interpretează în stilul său inimitabil Grigore Leşe: ,,Lume, de-ai fi de hârtie,/ Te-aş aprinde-ntr-o mânie,/ Te-aş aprinde de tr’i părţi,/ De tr’i părţi cu lemne verzi/ Şi de-o parte cu uscate…’’
….POHETEEEE!!!!…IMI PLACU IN SUFLET….MULTUMESC PENTRU TEXT!!!!!