Bizanțul a devenit faimos și datorită împărăteselor lui. Lumea clasică a adus la lumină puține conducătoare de talia lor, cu excepția Cleopatrei și Agrippinei; lumea islamică, niciuna. Sub Camilla și Boudicca, vechii volsci și britoni (britani) au triumfat asupra forțelor romane, făcând o vie impresie, dar fără rezultate palpabile. Mai târziu, întâlnim regine influente de-a lungul întregii istorii medievale, de multe ori înfățișate într-o manieră inspirată de cea bizantină. În perioada modernă timpurie, au existat personalități excepționale, așa ca Elisabeta I. Însă în Bizanțul medieval, de la Elena din secolul al IV-lea și până la Zoe, care în secolul al XI-lea a înălțat patru bărbați la demnitatea imperială, fără a o trece cu vederea pe animatoarea de circ care l-a sedus pe împăratul Iustinian în secolul al VI-lea, istoria imperială abundă de împărătese care strălucesc în paginile ei. La rândul lor, cele trei împărătese din secolele al VIII-lea și al IX-lea și-au găsit un model în poveștile despre Antichitatea târzie.
*
Potrivit istoricilor care scriu despre ele, împărătesele erau mai puțin înzestrate să conducă decât împărații. Ca femei, sufereau de slăbiciuni inerente, atât fizice, cât și morale, fiind și lipsite de experiență și de cunoaștere în ale politicii, prin urmare nu puteau avea o influență pozitivă în acest domeniu. În mod normal, se presupune că se bizuiau chiar mai mult decât suveranii bărbați pe sfaturile sfetnicilor de încredere și ale administratorilor versați. În special depindeau în mare măsură de eunucii lor oficiali de la curte, care aveau acces direct la apartamentele doamnelor din palat. Însă când lucrurile mergeau prost, femeile erau blamate mai mult decât s-ar cuveni. Și unii suverani bărbați erau la fel de dependenți de eunucii lor, dar tot femeile au fost victimele unui asemenea proces de interpretare istorică nedreaptă. Sursele atribuie bărbaților o mult mai mare influență în procesul de guvernare decât femeilor, deoarece stereotipurile legate de sex erau foarte răspândite la Bizanț și au rămas evidente în canonul istoric.
În ce privește religia și definirea dreptei credințe, suveranii bărbați erau fie lăudați pentru impunerea ortodoxiei, fie făcuți răspunzători de apărarea cu insistență a unor practici incorecte și a unor convingeri eretice. Faptul se leagă de presupusa lor capacitate de a înțelege teologia sau de a o interpreta greșit. Dar era răspândită părerea că femeile ar fi incapabile să urmărească argumentele teologice complicate, având doar credință oarbă în asistența vizuală a credinței, de felul icoanelor. În acest domeniu, la fel ca în altele, se disting cât se poate de limpede prejudecățile comentatorilor și cronicarilor bărbați. Drept exemplu, iată cum evocă Ignatie Diaconul rolul împărătesei în sinodul din 787: „Irina era o simplă femeie, dar avea atât iubirea lui Dumnezeu, cât și tăria în judecată, dacă este drept să numești femeie pe cea care se arată mai presus chiar decât bărbații prin evlavia priceperii ei; căci ea a fost unealta lui Dumnezeu în iubirea și mila Lui față de neamul omenesc.” Dincolo de intenția lui de a face un compliment, presupunerile din spatele înaltelor laude nu sunt câtuși de puțin măgulitoare pentru femei.
Cele trei împărătese studiate în volumul de față s-au distins tocmai prin noile politici inițiate în domeniul practicii religioase. Ele au insistat să fie respins ceea ce se considera a fi o inovație – interzicerea imaginilor sfinte, impusă de bărbați, unii fiindu-le și rude. Prin impunerea renunțării la iconoclasmul oficial și refacerea cultului icoanelor în Biserica Răsăriteană, Irina, Eufrosina și Teodora au modificat profund cursul istoriei. În absența lor, arta – și nu numai arta – Bizanțului, a Islamului și a Occidentului ar fi fost diferite, poate chiar radical diferite. Metodele folosite de ele pentru a influența facțiunile de la curte, pentru a-i persuada pe sfetnicii și teologii iconoclaști și insistența dovedită par, toate, să reflecte hotărârea lor de a acționa ca factori activi, de a prelua inițiativa și apoi de a-și impune decizia cu toată forța pe care o aveau la dispoziție, ca suverani extrem de puternici. Pentru început însă, istoria reușitei lor trebuie pusă în contextul Bizanțului din secolul al VIII-lea.
