Culisele războiului…

nu numai că există dar în esență nu par să se fi schimbat în ultimele milenii. Plutește  senzația că îți scapă ceva, câteva elemente fiind cel puțin surprinzătoare astfel încât câștigarea unui așa zis concurs continental, de așa zisă muzică – țopăială mai curând pe ritmuri behăite – de către un Stat victimă, apare mai curând ca o găinărie politizată. Desigur „dacă oamenii ar avea atâta grijă pentru lucrurile bune cât este zelul cu care aleargă după cele nefolositoare, și multe chiar primejdioase… s-ar ridica la așa măreție, încât din muritori, prin gloria lor, ar deveni fără de moarte”. Regretabil însă, cei mai mulți intră în nemurirea din Elysium, buni sau răi. Din totdeauna „a conduce patria sau părinții prin silnicie este periculos… iar toate schimbările din Stat prevestesc măcel, exil și alte fapte dușmănoase”. Exilul însemnând și deportări. Dar în primul rând agresorul urmează să plătească atunci când războiul „zguduie toate rânduielile divine și umane ajungând la o asemenea turbare încât dezbinărilor dintre cetățeni numai un … război le pune capăt”. Sau așa ar trebui să fie.

Interesant e faptul că lucrurile sunt diriguite nu de popor – să fim serioși!                    –  ci de cei cu viziune, adică aceia care indiferent de tabără pun „mai presus de adevăr banii și influența”. Evident, în aceste condiții, cel considerat rău „devine și mai nerușinat”; nici cel agresat nu stă mai jos căci „dacă n-ar exista nedreptăți, rareori ar fi nevoie de ajutor”. Până la un punct agresorul optează  pentru falsă înțelegere cu cel aproape învins, astfel că „unii, cumpărați cu bani, îi dădeau înapoi elefanții, alții îi vindeau ostașii fugari, iar alții luau prăzi de la cei  cu care trăiseră în pace” până atunci; „o mare lăcomie  de bani, întocmai ca o ciumă”.

Intrigant e și  faptul că poporul tremură de teamă, chiar și unii lideri, dar se fac vizite reciproce între agresor, agresat și aliați, fără să pățească nimeni ceva. De fapt cel agresat vine având garanția personală a rivalului, cu nimic mai prejos decât cea a Statului. Vine lipsit de orice fast „într-un veșmânt cât mai vrednic de milă”; interpretează impecabil rolul celui smerit (până  atunci trufia era superlativă) și „îl câștigă cu bani grei de partea sa” pe unul dintre conducătorii puterii tocmai „pentru ca prin nerușinarea acestuia să se pună la adăpost de orice pedeapsă și vătămare”. Desigur nu toată lumea e încântată de acest soi de vizite la nivel înalt în cursul cărora atât gazdele cât și musafirii  rămâneau integri (fizic, nu moral…), în timp ce  soldații mureau și de o parte și de cealaltă, căci, am mai scris-o, războaiele sunt de un singur fel: cele în care se moare. Se vorbește de necesitatea unei capitulări deși e clar că era o bătaie de joc „când  cu zăbava războiului, când cu zăbava păcii”. Mai mult chiar, se speculează, dacă nu se știe chiar, când se va încheia confruntarea armată. După cum se întâmplă de când lumea, „cumpărătorul”, știindu-se în siguranță și cu anume aliați în dos, emite cel puțin o impertinență la plecare: „O, oraș de vânzare, și pe curând menit pieirii, dacă-și va găsi un cumpărător”. Cuvinte cutremurătoare –  ca multe altele intrate în istorie, vizând marea corupție a celui puternic –  dar fără a-și  vădi realitatea; cumpărătorul n-a mai venit (în afara măruntului glăsuitor), iar Orașul n-a pierit, strălucind și azi în gloria de atunci și nu numai. 

Desigur, orice război are și un final care nu este decis de numărul demonstrațiilor antirăzboinice de pe mapamond, nici de manifestațiile artistice, unii dintre cei mai talentați  fiind victime colaterale, nici de câștigarea „aranjată” a unor festivaluri îndoielnice, ci de deciziile din culise (neartistice dar teatrale totuși)  în urma cărora, agresor (mai rar) sau agresat „este predat în lanțuri”. Toate amănuntele neschimbatului mecanism în deja citatul în alt context Război cu Iugurtha al lui Caius Sallustius Crispus. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *