Așa par să stea, deci, lucrurile. Dar când amărăciunea și mâhnirea produse de un asemenea contrast între ceea ce a fost și ceea ce este tind să mă copleșească, încerc să-mi rechem în amintire o preafrumoasă legendă hasidică, repovestită de Elie Wiesel, din care cred că înțeleg că veacul nostru nu este totuși chiar atât de mizerabil pe cât se crede.
Se zice astfel că, atunci când Israel se afla la strâmtoare, marele rabin Baal Șem Tov obișnuia să se ducă, însoțit de discipoli, într-un loc anume dintr-o pădure. Acolo, lovea o tobă sacră, rostind un descântec, iar Dumnezeu îl asculta și făcea o minune. Urmașul marelui rabin nu mai avea toba sacră, dar se ducea și el în același loc, rostea același descântec și Dumnezeu îl asculta. Urmașul lui nu mai cunoștea nici vorbele magice ale descântecului, dar se ducea încă în locul cu pricina, iar Dumnezeu îl asculta și pe el. În sfârșit, urmașul și acestuia din urmă nu mai cunoștea nici măcar locul unde se duceau predecesorii săi; înconjurat de discipoli, atunci când poporul lui Israel era iarăși la strâmtoare, el se mulțumea doar să povestească ceea ce făcea odinioară marele rabin Baal Șem Tov; și iată – minune – Dumnezeu încă îl asculta.
Și nouă, asemenea ultimului discipol, ne lipsesc tobele sacre; și noi am uitat rostirile fermecate; nici noi nu mai știm să credem în eficacitatea ritualurilor, nici în armonia dintre om și cosmos și nici măcar, poate, în armonie ca atare. Toate tobele ne par a fi simple instrumente muzicale, obiecte profane, toate rostirile ni se înfățișează drept convenționale, toate locurile aidoma. Dar în vechea lume a rigorii, gesturile nu erau echivalente, iar puterile lor nu sufereau comparație. Acolo fapta păstra un sens, iar pe ea se întemeia personalitatea. Or noi, o dată ce am ieșit sau am fost alungați din domeniul rigorii, nu mai putem ști cum se cuvine să fie rostuite lucrurile și faptele, ratând în felul acesta șansa personalității. Am ratat atunci totul? Legenda – dacă vrem s-o credem – ne vestește că nu, atâta vreme cât vom ști să fim asemenea ultimului discipol.
