Viața unui băiat are trepte stabilite de înțelepciunea vechilor scrieri ebraice și de obiceiuri transmise din generație în generație. Universul casei e ritmat dimineața de rugăciunea luminii, apoi de rugăciunea asfințitului, solemnitatea zilei de vineri, liniștea de șabat și, peste an, de sărbătorile bucuriei sau ale amărăciunii, de ospețe și posturi. Următorul eveniment din viața lui Iosi trebuie să fie serbarea upșerin, prima tundere a părului, la împlinirea vârstei de 3 ani, într-o zi de 18 octombrie a anului 1910. Viața omului e ca viața unui pom, scriu vechii rabini. Așa cum dintr-un pom ai voie să culegi roade începând cu al treilea an de când a fost pusă sămânța în pământ, tot astfel, viața omului începe să-și arate soiul de la vârsta de 3 ani. Tunderea părului (tăierea moțului la un an în tradiția satelor românești) e semnul acestui nou început.
Data și ritualul nu sunt consemnate, dar, dacă în comunitatea evreilor brăileni tradițiile sunt urmate, așa cum dau de înțeles preocupările constante ale bunicilor pentru sărbătorile iudaice și pentru citirea Scripturii, atunci micuțul Iosi e tuns prima oară și crește în atmosfera folclorului evreiesc de inspirație talmudică, a poveștilor fabuloase spuse de cele două bunici, învățând, în același timp, rigoarea educației biblice și practica religioasă de la bunicul Weintraub care, pe înserat, acasă sau la sinagogă, descifrează nenumăratele nume ale lui Dumnezeu și semnificațiile ascunse ale literelor ebraice din scrierile rabinilor medievali.
Iosi își petrece copilăria în realismul ghetoului – „orășenesc, nervos, repezit“ – și în „misticismul sinagogei“, pulsând împreună „în folclorul de mahala ovreiască“. Din amestecul lor rezultă „ceva pentru care, dacă ai ureche și inimă, merită să trăiești și să mori“. Înconjurat de gesturi și cuvinte pe care nu le înțelege încă, cel de-al doilea băiat al familiei Hechter moștenește, dinspre bunicii materni, chemarea cărturarilor melancolici, în timp ce, de Hanuca, sărbătoarea „de voinicie și nădejde“, e instruit și despre strășnicia neamului său. Va scrie că Hanuca este „amintirea unei clipe unice de dârză și neînfrântă răzvrătire. Este chezășia vigoarei noastre de neam, este siguranța bărbăției noastre“.
La adăpostul povestirilor biblice și al interpretărilor talmudice ale Scripturii, cu fratele cel mare la Buzău, micul Iosi nu trebuie să împartă cu nimeni dragostea și atenția mamei. Rămâne totdeauna preferatul ei.
