Investigatorii

atât de la modă în societatea noastră democratică, nu pot fi omiși de vreme ce am studiat deja statutul experților și al specialiștilor. Mai cu seamă categoria „… de investigații” care nu include nicidecum investigatori profesioniști. Nu putem contesta rolul unor investigatori de profesie în bunul mers al societății, în normalitatea ei, în echilibrul ei; mă refer la cei care întreprind investigații criminalistice, criminaliștii ale căror rezultate însă ajung pe mâna celor care maxima cum bonitate (putem înțelege și un bonus aici) îi trimit pe criminali, violatori la un soi de meditație și odihnă, cu ceva muncă totuși, pe termen cât mai limitat, posibil de scurtat în caz de comportament model (!). Căci, pentru unii „o viață de om nu valorează nimic”, omițând cu rea știință partea a doua „dar nimic nu valorează cât o viață de om”. Subliniez dintru început că investigare (vezi și Dicționarul etimologic al limbii latine) este prefixatul lui vestigare, fără a aduce semnificații noi, întărind doar sensul primar : a căuta urmele, a căuta să descopere; inițial e o căutare, cercetare canină, fiind vorba de adulmecarea urmelor vânatului, mai apoi însă a căuta urmele cuiva (persoană), a urmări. Totul pornește de la vestigium talpa piciorului, urmă de pas. 

Fără  îndoială că dacă urmele duc către un răufăcător, căutarea, cercetarea e justificată, necesară; poate deveni însă chiar divină în funcție de cel care și-a lăsat urmele pașilor precum în titlul  Imitatio Christi care nu are nimic cu imitația ci cu urmarea călcând  în urmele pașilor Lui. Până aici e totul frumos dar investigator, poate deveni și hăitaș, mai rău decât câinele, adică patrupedul devine biped și nu oricum. Ca atare, investigatorul nu adulmecă la grămadă ci într-o anumită direcție căutând urmele cuiva, după cum arătam deja. Apare astfel o profesie ignobilă dar necesară unora; adică atât hăitașilor, cât și angajatorilor. Cicero, angajat apărător al sicilienilor jumuliți de guvernatorul Gaius Verres, arată printre alte acuze aduse că sistemul celui reclamat de cetățenii provinciali funcționa și prin sistemul „copoilor din Cibira care căutau să descopere totul” (canes Cybiratici, qui investigabant omnia). Cu subtilitatea-i cunoscută, oratorul nu specifică dacă e vorba de patrupezii sau bipezii lui Verres, iar acest lucru poate fi dedus și din expresia lui Suetonius latentes conscios investigare, adică indubitabil a căuta să-i descopere pe complicii ascunși. 

Suficiente exemple care demonstrează  cu clasică claritate că un anumit tip de investigație vizează o comandă stipendiată menită să dea în cap cuiva, politic de regulă, nu chiar guvernator, indiferent de mijloacele utilizate. Evident Cicero a câștigat procesul dar nu ca investigator ci ca reprezentant al sistemului juridic roman; nu e cazul celor „… de investigație”. Dar să nu ne temem de realitatea de azi: deja forma neprefixată vestigator avea și înțelesul de delator; profesionist probabil de vreme ce, ne scrie Seneca, ajungea câte unul  să fie „dintre delatorii faimoși ei vremii”. Ceea ce însemna servicii de calitate „… de investigație”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *